Archive for

Income Inequality in the US

Insane Levels of Inequality – Which Hurt the Economy – Are Skyrocketing

Preface: All capitalist systems have some inequality.  We don’t want to prevent all inequality … just economy-wrecking levels:that is a myth.

Rampant Inequality – Which Hurts the Economy – Is Skyrocketing

who’s-who’s of prominent economists in government and academia have all said that runaway inequality can causefinancial crises.

Extreme inequality helped cause the Great Depression, the current financial crisis … and the fall of the Roman Empire.

But inequality in America today is actually twice as bad as in ancient Rome , worse than it was in in Tsarist Russia,Gilded Age America, modern Egypt, Tunisia or Yemen, many banana republics in Latin America, and worse than experienced by slaves in 1774 colonial America.

Inequality has grown steadily worse:

Aevrage Household income before taxes.

Gini ratio

It is worse under Obama than under Bush.

A recent study shows that the richest Americans captured more than 100% of all recent income gains. And see this.

There are 2 economies: one for the rich, and the other for everyone else.

Alan Greenspan said:

Our problem basically is that we have a very distorted economy, in the sense that there has been a significant recovery in our limited area of the economy amongst high-income individuals…


They are fundamentally two separate types of economies.

Why is Inequality Going Through the Roof?

The world’s top economic leaders have said for years that inequality is spiraling out of control and needs to be reduced. Why is inequality soaring even though world economic leaders have talked for years about the urgent need to reduce it?

Because they’re saying one thing but doing something very different. And both mainstream Democrats and mainstream Republicans are using smoke and mirrors to hide what’s really going on.

And it’s not surprising … Nobel prize winning economist Joseph Stiglitz says that inequality is caused by the use of money to shape government policies to benefit those with money. As Wikipedia notes:

A better explainer of growing inequality, according to Stiglitz, is the use of political power generated by wealth by certain groups to shape government policies financially beneficial to them. This process, known to economists as rent-seeking, brings income not from creation of wealth but from “grabbing a larger share of the wealth that would otherwise have been produced without their effort”[59]

Rent seeking is often thought to be the province of societies with weak institutions and weak rule of law, but Stiglitz believes there is no shortage of it in developed societies such as the United States. Examples of rent seeking leading to inequality include

  • the obtaining of public resources by “rent-collectors” at below market prices (such as granting public land to railroads,[60] or selling mineral resources for a nominal price[61][62] in the US),
  • selling services and products to the public at above market prices[63] (medicare drug benefit in the US that prohibits government from negotiating prices of drugs with the drug companies, costing the US government an estimated $50 billion or more per year),
  • securing government tolerance of monopoly power (The richest person in the world in 2011, Carlos Slim, controlled Mexico’s newly privatized telecommunication industry[64]).

(Background herehere and here.)

Stiglitz says:

One big part of the reason we have so much inequality is that the top 1 percent want it that way. The most obvious example involves tax policy …. Monopolies and near monopolies have always been a source of economic power—from John D. Rockefeller at the beginning of the last century to Bill Gates at the end. Lax enforcement of anti-trust laws, especially during Republican administrations, has been a godsend to the top 1 percent. Much of today’s inequality is due to manipulation of the financial system, enabled by changes in the rules that have been bought and paid for by the financial industry itself—one of its best investments ever. The government lent money to financial institutions at close to 0 percent interest and provided generous bailouts on favorable terms when all else failed. Regulators turned a blind eye to a lack of transparency and to conflicts of interest.


Wealth begets power, which begets more wealth …. Virtually all U.S. senators, and most of the representatives in the House, are members of the top 1 percent when they arrive, are kept in office by money from the top 1 percent, and know that if they serve the top 1 percent well they will be rewarded by the top 1 percent when they leave office. By and large, the key executive-branch policymakers on trade and economic policy also come from the top 1 percent. When pharmaceutical companies receive a trillion-dollar gift—through legislation prohibiting the government, the largest buyer of drugs, from bargaining over price—it should not come as cause for wonder. It should not make jaws drop that a tax bill cannot emerge from Congress unless big tax cuts are put in place for the wealthy. Given the power of the top 1 percent, this is the way you would expect the system to work.

Bloomberg reports:

The financial industry spends hundreds of millions of dollars every election cycle on campaign donations and lobbying, much of which is aimed at maintaining the subsidy [to the banks by the public]. The result is a bloated financial sector and recurring credit gluts.

Indeed, the big banks literally own the Federal Reserve. And they own Washington D.C. politicians, lock stock and barrel. See this, thisthis and this.

Two leading IMF officials, the former Vice President of the Dallas Federal Reserve, and the the head of the Federal Reserve Bank of Kansas City, Moody’s chief economist and many others have all said that the United States is controlled by an “oligarchy” or “oligopoly”, and the big banks and giant financial institutions are key players in that oligarchy.

Economics professor Randall Wray writes:

Thieves … took over the whole economy and the political system lock, stock, and barrel.

No wonder the government has saved the big banks at taxpayer expense, chosen the banks over the little guy, and

No wonder crony capitalism has gotten even worse under Obama.

No wonder Obama is prosecuting fewer financial crimes than Bush, or his father or Ronald Reagan.

No wonder:

All of the monetary and economic policy of the last 3 years has helped the wealthiest and penalized everyone else. See thisthis and this.


Economist Steve Keen says:

“This is the biggest transfer of wealth in history”, as the giant banks have handed their toxic debts from fraudulent activities to the countries and their people.

Stiglitz said in 2009 that Geithner’s toxic asset plan “amounts to robbery of the American people”.

And economist Dean Baker said in 2009 that the true purpose of the bank rescue plans is “a massive redistribution of wealth to the bank shareholders and their top executives”.

Quantitative easing doesn’t help Main Street or the average American. It only helps big banks, giant corporations, and big investors. And by causing food and gas prices skyrocket, it takes a bigger bite out of the little guy’s paycheck, and thus makes the poor even poorer.

As I noted in March 2009:

The bailout money is just going to line the pockets of the wealthy, instead of helping to stabilize the economy or even the companies receiving the bailouts:

  • A lot of the bailout money is going to the failing companies’ shareholders
  • Indeed, a leading progressive economist says that the true purpose of the bank rescue plans is “a massive redistribution of wealth to the bank shareholders and their top executives”
  • The Treasury Department encouraged banks to use the bailout money to buy their competitors, andpushed through an amendment to the tax laws which rewards mergers in the banking industry (this has caused a lot of companies to bite off more than they can chew, destabilizing the acquiring companies)

As I wrote in 2008:

The game of capitalism only continues as long as everyone has some money to play with. If the government and corporations take everyone’s money, the game ends.The fed and Treasury are not giving more chips to those who need them: the American consumer. Instead, they are giving chips to the 800-pound gorillas at the poker table, such as Wall Street investment banks. Indeed, a good chunk of the money used by surviving mammoth players to buy the failing behemoths actually comes from the Fed.

Government Policy Is Increasing Inequality

Without the government’s creation of the too big to fail banks (they’ve gotten much bigger under Obama), the Fed’s intervention in interest rates and the markets (most of the quantitative easing has occurred under Obama), andgovernment-created moral hazard emboldening casino-style speculation (there’s now more moral hazard than ever before) … things wouldn’t have gotten nearly as bad.

Goosing the Stock Market

Moreover, the Fed has more or less admitted that it is putting almost all of its efforts into boosting the stock market.

Robert Reich has noted:

Some cheerleaders say rising stock prices make consumers feel wealthier and therefore readier to spend. But to the extent most Americans have any assets at all their net worth is mostly in their homes, and those homes are still worth less than they were in 2007. The “wealth effect” is relevant mainly to the richest 10 percent of Americans, most of whose net worth is in stocks and bonds.

AP writes:

The recovery has been the weakest and most lopsided of any since the 1930s.After previous recessions, people in all income groups tended to benefit. This time, ordinary Americans are struggling with job insecurity, too much debt and pay raises that haven’t kept up with prices at the grocery store and gas station. The economy’s meager gains are going mostly to the wealthiest.

Workers’ wages and benefits make up 57.5 percent of the economy, an all-time low. Until the mid-2000s, that figure had been remarkably stable — about 64 percent through boom and bust alike.

David Rosenberg points out:

The “labor share of national income has fallen to its lower level in modern history … some recovery it has been – a recovery in which labor’s share of the spoils has declined to unprecedented levels.”

The above-quoted AP article further notes:

Stock market gains go disproportionately to the wealthiest 10 percent of Americans, who own more than 80 percent of outstanding stock, according to an analysis by Edward Wolff, an economist at Bard College.

Indeed, as I reported in 2010:

As of 2007, the bottom 50% of the U.S. population owned only one-half of one percent of all stocks, bonds and mutual funds in the U.S. On the other hand, the top 1% owned owned 50.9%.***

(Of course, the divergence between the wealthiest and the rest has only increased since 2007.)

Professor G. William Domhoff demonstrated that the richest 10% own 98.5% of all financial securities, and that:

The top 10% have 80% to 90% of stocks, bonds, trust funds, and business equity, and over 75% of non-home real estate. Since financial wealth is what counts as far as the control of income-producing assets, we can say that just 10% of the people own the United States of America.

As Tyler Durden notes:

In today’s edition of Bloomberg Brief, the firm’s economist Richard Yamarone looks at one of the more unpleasant consequences of Federal monetary policy: the increasing schism in wealth distribution between the wealthiest percentile and everyone else. … “To the extent that Federal Reserve policy is driving equity prices higher, it is also likely widening the gap between the haves and the have-nots….The disparity between the net worth of those on the top rung of the income ladder and those on lower rungs has been growing. According to the latest data from the Federal Reserve’s Survey of Consumer Finances, the total wealth of the top 10 percent income bracket is larger in 2009 than it was in 1995.Those further down have on average barely made any gains. It is likely that data for 2010 and 2011 will reveal an even higher percentage going to the top earners, given recent increases in stocks.” Alas, t his is nothing new, and merely confirms speculation that the Fed is arguably the most efficient wealth redistibution, or rather focusing, mechanism available to the status quo. This is best summarized in the chart below comparing net worth by income distribution for various percentiles among the population, based on the Fed’s own data. In short: the richest 20% have gotten richer in the past 14 years, entirely at the expense of everyone else.


Lastly, nowhere is the schism more evident, at least in market terms, than in the performance of retail stocks:

Saks chairman Steve Sadove recently remarked, “I’ve been saying for several years now the single biggest determinant of our business overall, is how’s the stock market doing.” Privately-owned Neiman- Marcus reported “In New York City, business at Bergdorf Goodman continues to be extremely strong.”

In contrast, retail giant Wal-Mart talks of its “busiest hours” coming at midnight when food stamps are activated and consumers proceed through the check-outs lines with baby formula, diapers, and other groceries. Wal-Mart has posted a decline in same-store sales for eight consecutive quarters.

Indeed, as CNN Money pointed out in 2011, “Wal-Mart’s core shoppers are running out of money much faster than a year ago …” This trend has only gotten worse: The wealthy are doing great … but common folks can no longer afford to shop even at Wal-MartSears, JC Penney or other low-price stores.

Durden also notes:

Another indication of the increasing polarity of US society is the disparity among consumer confidence cohorts by income as shown below, and summarized as follows: “The increase in equity prices has raised consumer spirits, particularly among higher-income consumers. The Conference Board’s Consumer Confidence index for all income levels bottomed in February/March of 2009. The recovery since then has been notable across the board, but nowhere as much as for those making $50,000 or more.”


When a country’s finance sector becomes too large finance, inequality rises. As Wikipedia notes:

[Economics professor] Jamie Galbraith argues that countries with larger financial sectors have greater inequality, and the link is not an accident.[66][67]

Government policy has been encouraging the growth of the financial sector for decades:

(Economist Steve Keen has also shown that “a sustainable level of bank profits appears to be about 1% of GDP”, and that higher bank profits leads to a ponzi economy and a depression).

Unemployment and Underemployment

A major source if inequality is unemployment, underemployment and low wages.

Government policy has created these conditions. And the pretend populist Obama – who talks non-stop about the importance of job-creation – actually doesn’t mind such conditions at all.

The“jobless recovery” that the Bush and Obama governments have engineered is a redistribution of wealth from the little guy to the big boys.

The New York Times notes:

Economists at Northeastern University have found that the current economic recovery in the United States has been unusually skewed in favor of corporate profits and against increased wages for workers.

In their newly released study, the Northeastern economists found that since the recovery began in June 2009 following a deep 18-month recession, “corporate profits captured 88 percent of the growth in real national income while aggregate wages and salaries accounted for only slightly more than 1 percent” of that growth.

The study, “The ‘Jobless and Wageless Recovery’ From the Great Recession of 2007-2009,” said it was “unprecedented” for American workers to receive such a tiny share of national income growth during a recovery.


The share of income growth going to employee compensation was far lower than in the four other economic recoveries that have occurred over the last three decades, the study found.

Obama apologists say Obama has created jobs. But the number of people who have given up and dropped out of the labor force has skyrocketed under Obama (and see this).

And the jobs that have been created have been low-wage jobs.

For example, the New York Times noted in 2011:

The median pay for top executives at 200 big companies last year was $10.8 million. That works out to a 23 percent gain from 2009.


Most ordinary Americans aren’t getting raises anywhere close to those of these chief executives. Many aren’t getting raises at all — or even regular paychecks. Unemployment is still stuck at more than 9 percent.


“What is of more concern to shareholders is that it looks like C.E.O. pay is recovering faster than company fortunes,” says Paul Hodgson, chief communications officer for GovernanceMetrics International, a ratings and research firm.

According to a report released by GovernanceMetrics in June, the good times for chief executives just keep getting better. Many executives received stock options that were granted in 2008 and 2009, when the stock market was sinking.

Now that the market has recovered from its lows of the financial crisis, many executives are sitting on windfall profits, at least on paper. In addition, cash bonuses for the highest-paid C.E.O.’s are at three times prerecession levels, the report said.


The average American worker was taking home $752 a week in late 2010, up a mere 0.5 percent from a year earlier. After inflation, workers were actually making less.

AP pointed out that the average worker is not doing so well:

Unemployment has never been so high — 9.1 percent — this long after any recession since World War II. At the same point after the previous three recessions, unemployment averaged just 6.8 percent.

– The average worker’s hourly wages, after accounting for inflation, were 1.6 percent lower in May than a year earlier. Rising gasoline and food prices have devoured any pay raises for most Americans.

– The jobs that are being created pay less than the ones that vanished in the recession. Higher-paying jobs in the private sector, the ones that pay roughly $19 to $31 an hour, made up 40 percent of the jobs lost from January 2008 to February 2010 but only 27 percent of the jobs created since then.

Alan Greenspan noted:

Large banks, who are doing much better and large corporations, whom you point out and everyone is pointing out, are in excellent shape. The rest of the economy, foreign sales and foreign workers. As APnoted in 2010:

Corporate profits are up. Stock prices are up. So why isn’t anyone hiring?

Actually, many American companies are — just maybe not in your town. They’re hiring overseas, where sales are surging and the pipeline of orders is fat.


The trend helps explain why unemployment remains high in the United States, edging up to 9.8% last month, even though companies are performing well: All but 4% of the top 500 U.S. corporations reported profits this year, and the stock market is close to its highest point since the 2008 financial meltdown.

But the jobs are going elsewhere. The Economic Policy Institute, a Washington think tank, says American companies have created 1.4 million jobs overseas this year, compared with less than 1 million in the U.S. The additional 1.4 million jobs would have lowered the U.S. unemployment rate to 8.9%, says Robert Scott, the institute’s senior international economist.

“There’s a huge difference between what is good for American companies versus what is good for the American economy,” says Scott.


Many of the products being made overseas aren’t coming back to the United States. Demand has grown dramatically this year in emerging markets like India, China and Brazil.

Government policy has accelerated the growing inequality. It has encouraged American companies to move their facilities, resources and paychecks abroad. And some of the biggest companies in America have a negative tax rate … that is, not only do they pay no taxes, but they actually get tax refunds.

And a large percentage of the bailouts went to foreign banks (and see this). And so did a huge portion of the money from quantitative easing. More here and here.

Capital Gains and Dividends

According to a study published last month by a researcher at the U.S. Congressional Research Service:

The largest contributor to increasing income inequality…was changes in income from capital gains and dividends.

Business Insider explains:

Drastic income inequality growth in the United States is largely derived from changes in the way the U.S. government taxes income from capital gains and dividends, according to a new study by Thomas Hungerford of the non-partisan Congressional Research Service.

Essentially, what Democrats have been saying about income inequality — that it’s in a large part due to favorable taxation and deduction policies for high income Americans — is largely right


The study … conclusively found that the wealthy benefitted from low tax rates on investment income, which in turn caused their wealth to grow faster.

Essentially, taxing capital gains as ordinary income would make the playing field more fair, and reduce over time income inequality.

Joseph Stiglitz noted in 2011:

Lowering tax rates on capital gains, which is how the rich receive a large portion of their income, has given the wealthiest Americans close to a free ride.

Indeed, the Tax Policy center reports that the top 1% took home 71% of all capital gains in 2012.

Ronald Reagan’s budget director, assistant secretary of treasury, and domestic policy director all say that the Bush tax cuts were a huge mistake. See this and this.

Article taken from The Big Picture –
URL to article:

How The Average U.S. Consumer Spends Their Paycheck

Did you know the average American only spends 26.5% of their paycheck on housing?

Henri Nouwen “the Beloved” part 1

This sermon was formative for me and for all of us in Word Made Flesh. I will post it in 8 parts:

The Poor as a Point of Meeting

“Blessed are the peacemakers for they shall be called sons of God.” Matthew 5:9

A few years back in Kolkata, I was working at Mother Teresa’s Home for the Dying where I met another American who had just finished his doctorate studies in Ireland. The theme of his studies was the politics of peace. His desire was to work with the United Nations for the establishment of peace policies, but he wanted to come to India to get some experience working with people. I thought that India was an interesting place for him to come because of the dire poverty, the threat of different forms of violence, and the variety of faiths, cultures, languages, and histories. I asked him if in his doctorate studies he had ever seen a place where policy-making had successfully created peace. He said that policy-making never created peace; it could only create space for dialog or create structures that maintain peace.

I told my new American friend about an organization that I had visited a day earlier called L’arche that cares for people with handicaps. I told him that it was a hopeful model of people from different backgrounds living together in peace. Though the organization was founded by Christians, they accept people from different faiths, and in India that means people from the Hindu, Muslim, Buddhist and Christian faiths as well as others. The name of this particular home was appropriately called Asha Niketan “Home of Hope”, and that is what I saw it to be. There people came together each day in prayer to be closer to God and to serve those with handicaps. Though we may criticize the lack of persuasion to a personal relationship with Jesus Christ, the community exists in self-giving love. There they make peace. They do not curtail conflicts in the name of peace, but they work through them for the sake of peace. That is because peace is not the absence of conflict but the presence of justice and love. And love, justice and peace are fruits of the Spirit and not the fruits of policy-making.

At the L’arche community, it is evident that the poor have the potential to be a point of meeting for people of diverse cultures, beliefs and histories to come together and serve on their behalf. In a world where violence breeds violence, the poor give us the opportunity to lay down our weapons of destruction and to pick up tools of service. The weakest and most vulnerable provide a place where we can come together, and they show us the potentiality of striving for peace, justice and love. As Christians, we are called to love the poor. But we are not so naive to think that the poor can be separated from the world in which they live – a world of godlessness and idolatry. As we love God with all our heart, mind, soul and strength and as we minister to the distressing disguise of Jesus in the poor, we must soberly engage the whole world with all her “regimes of truth.”

Mahumut Aydin said, “[I]n a globalized world, the duty of adherents of different religious traditions should not be to claim the superiority of their own religious tradition as an a priori entity, but to show in practice how much their faith brings liberation to the poor and how much it contributes to the development of the common good” (“Globalization and the Gospel: A Muslim View”). Many of those living in pluralistic societies share this view and see it as a way in which we can live together while keeping “our religion” private. Though Aydin is saying something important, his statement cannot be normative for the fundamental motivations of the Church’s mission.

We do agree with Aydin that liberation of the poor does point to faith. We recall that throughout Jesus’ life, He pointed to the liberation of the poor as a sign of the coming Kingdom and to point to His Sonship (Luke 7:19-22). Likewise, faith in God does develop the common good. When the God of love indwells His people, His people love. Where His Kingdom is, the world cannot escape the goodness of God. That is why Jesus says that He causes the sun to rise on both the evil and the good (Matt. 5:45), and it is not insignificant that the evil are mentioned before the good.

We must also recognize that Aydin is correct in saying that the integrity of our Christianity can be measured by our relationship with the poor. Jesus says that “Whatever we do to the least of these, we do it unto Him.” If we are not serving the least of these, how are we being Christian? James reminds us that true and pure religion is this: ministering to the orphans and widows and remaining pure in the world.” If we – you and me and not just the institutions to which we belong – are not ministering to the defenseless and marginalized, how is our religion true? One does well to remember that religion (religio) means “to bind” in Latin. This term can have two diametrically opposing connotations: bonding or bondage. When we bond with the poor through solidarity and service, our religion is true; when our religion simply becomes a worldview that saves us or legitimizes our lifestyles, we live in bondage.

We can also follow Aydin in affirming that Christianity is not a religion of superiority. Christ leads us to seek the last place, even the place of death. We are not called to what the world sees as victory but to what it terms victimization. In 2 Corinthians 4, Paul outlines how our faith is victorious when it is vulnerable. Unfortunately, we usually reject this place of vulnerability. Desmond Tutu said, “I fear that we have all been so seduced by the success ethics that we have forgotten that in a very real sense the church was meant to be a failing community.” The missioligist David Bosch said, “A church which follows the model of the victim-missionary is one that is called to be a source of blessing to society without being destined to regulate it. It knows that the Gospel ceases to be Gospel when it is foisted upon people.” At the same time, we believe in Jesus Christ because He is worth believing in. We therefore can stand before the world with what Lesslie Newbigin terms “proper confidence” which is a firm commitment to truth. 

As we reject the world’s terminology of superiority and power, so we must be critical about legitimizing our faith through our practice or, as Aydin puts it, “to show in practice how much their faith brings liberation to the poor and how much it contributes to the development of the common good”. Of course, faith and practice are intricately related. Christian belief normatively shapes Christian practices, and engaging in practices can lead to the acceptance and deeper understanding of these beliefs. As Dietrich Bonhoeffer said, “Only the obedient believe, and those who believe are obedient” (The Cost of Discipleship). But we must ask with Miroslav Volf, “What grounds what: belief or practice?” (Practicing Theology). Is our service among the poor rooted in our faith in God, or is our faith in God rooted in our service among the poor? Subordinating beliefs to practices, as contemporary popular and academic culture does, leads to the completely functionalizing of beliefs. We as Christians must realize, as Volf asserts, that “adequate beliefs about God cannot be ultimately grounded in a way of life; a way of life must be grounded in adequate beliefs about God.” We identify with God through beliefs, and we encourage practices for the sake of God (Col. 3:23, 24).

Because belief has priority, we must concern ourselves with the disputed truth claims about God and that unambiguously includes the “regimes of truth” of other faiths and ideologies. That means that as we go into the world to preach Good News to the poor, we engage other claims to truth. If we detour these truth-claims, we are not faithful to truth but permissive of lies, and we are not makers of peace but accomplices of injustice. All regimes of truth are critiqued by the Truth which we come to know in the person of Jesus Christ. Truth is a person which demands that we be personally involved. “Truth, then, is available only to the one who is personally committed to the truth grasped. Knowing cannot be severed from living and acting, for we cannot know the truth unless we seek it with love and unless our love commits us to action” (Lesslie Newbigin, Proper Confidence). In response to Aydin that means that we cannot separate our faith and action at any point and that our service (truth-commitment) to the poor is rooted in our belief in God (Truth) who loves and identifies with the poor.

How, then, do we engage the world? How do we come together as human beings to serve other human beings? How do we minister among the poor? How do we become peacemakers? How do we affirm the truth within diverse beliefs while critiquing the false truth claims? I do not want to offer any simple answers to these questions, but I want to provide a platform from which we can respond.

The poor can be a point of unity. When we put aside our own initiatives and selfish motivations, we can come together for the sake of the Other. We can do this together with people from other denominations and religions. Often, in our ministry among the poor, we have had non-believers work alongside us. They are not defining our motivations or direction, but they are participating in this work which we pray is bringing glory to God. Here we are not accentuating our differences but celebrating our common humanity. Behind this base of relationship lies a theology of creation. The Bible tells us that we are all created in God’s image. Yet, we are not primarily looking at our commonness as humanity; rather, we are looking together at the God in whose image humanity was created. Monotheism led to the concept of a single humanity. This is the God of whom it is said, “Hear o Israel, the Lord your God is one.” The one God in whose image humanity is created intrinsically links every person to every other person. But, as I said earlier, this does not mean that we blindly accept one another’s beliefs. What it does mean, in effect, is that we have created a point of meeting where we can mutually challenge one another.

360673052_74314353c4The poor can be an instrument through which God makes Himself known. Some theologians use the phrase “epistemological privilege of the poor” to describe the ability of the poor to understand and receive the gospel. To the poor, the Gospel really is Good News. Likewise, God often speaks and makes Himself known to the non-poor through the poor. Here we recognize a theology of the Spirit of Jesus. When we witness the injustice that the poor suffer, we can find hope in the God that is actively championing their cause. I know some non-Christians who are fervent advocates for the poor. As Christians, we can recognize and affirm the Spirit of Christ that moves beyond the edges of the Church into the world for which He died.

We can come together with all humanity to serve the poorest and weakest. There is a humble place of solidarity in our human frailty and inability. But we cannot come together to offer simple solutions. When confronted with poverty, we are confronted by suffering and dying that exposes our own powerlessness. We can confess that our solutions are exhausted. We take heart in something that Dietrich Bonhoeffer said in Germany during World War Two – a time and place where “the Final Solution” was propagated. Bonhoeffer said that Christians should not base their faith on the scientific method. He said we are not seeking after solutions to problems; we believe, rather, in the redemption of sinful, broken creation. Here lies a theology of redemption. Taking our foothold in God’s action, we as Christians can speak of redemption in the face of problems such as death and poverty. We can witness to a God who suffers with us and who has defeated sin and death.

Solitudine – Comunitate – Slujire by Henri Nouwen

Prietenul si colegul nostru, Vitale Diacenco, a tradus acest rezumat al gandirii lui Henri Nouwen:

Cuvintele discipol (elev) și disciplină au aceeași rădăcină – lucru care m-a fascinat din totdeauna. Din momentul în care ai făcut alegerea și ai spus: „Da, vreau să-L urmez pe Isus”, întrebarea pe care trebuie să ți-o pui este: „Ce discipline ar putea să mă ajute să rămân credincios acestei alegeri?” Dacă vrem să fim discipoli/ucenici ai lui Isus, trebuie să trăim o viață disciplinată.

Când spun „disciplină”, nu mă refer la control. De exemplu, atunci când spun că știu psihologie sau economie, prin asta înțeleg că am un anumit control într-un domeniu de cunoaștere. Când îmi disciplinez copiii, încerc, de fapt, să îi controlez, cât de puțin.

Dar, atunci când vorbim despre viața spirituală, cuvântul „disciplină” înseamnă „a crea un anumit spațiu în care Dumnezeu să poată lucra”. Disciplină înseamnă să nu lași ca totul în viață să se reducă la ocupație. Disciplină – înseamnă că undeva ai un loc liber și, cu siguranță, nu ești preocupat. În viața spirituală, disciplină înseamnă a crea un spațiu în care ceva ce n-ai planificat sau la care nu te-ai gândit să poată avea loc.

Mă gândesc la trei discipline care sunt importante pentru noi să rămânem credincioși, astfel – noi nu doar devenim ucenici, ci și continuăm să fim ucenici. Aceste discipline pot fi găsite într-un text din Scriptură cu care suntem familiari, dar care ne poate surprinde, descoperind că vorbește despre disciplină:

„În zilele acelea, Isus S-a dus în munte să se roage și a petrecut toată noaptea în rugăciune către Dumnezeu. Când s-a făcut ziuă, a chemat pe ucenicii Săi și a ales dintre ei doisprezece pe care i-a numit apostoli și anume: pe Simon, pe care l-a numit și Petru; pe Andrei, fratele lui; pe Iacov; pe Filip; pe Bartolomeu; pe Matei; pe Toma; pe Iacov, fiul lui Alfeu; pe Simon, numit Zilotul; pe Iuda, fiul lui Iacov și pe Iuda Iscarioteanul, care s-a făcut vânzător.

S-a pogorât împreună cu ei și S-a oprit într-un podiș unde se aflau mulți uceinici ai Lui și o mare mulțime de oameni, care veniseră din toată Iudea, din Ierusalim și de pe lângă marea Tirului și a Sidonului ca să-L asculte și să fie vindecați de boalele lor. Cei chinuiți de duhuri necurate erau vindecați. Și tot norodul căuta să se atingă de El, pentru că din El ieșea o putere care-i vindeca pe toți” (Evanghelia după Luca 6:12-19)

Este o istorioară minunată, care începe noaptea, continuă dimineața și se termină după-amiază. Isus a stat toată noaptea singur cu Dumnezeu. Dimineața El a adunat pe apostolii Săi în jurul Lui și a format o comunitate, iar după amiază, împreună cu apostolii Săi, El a mers și a predicat Cuvântul și a vindecat pe cei bolnavi.

Atenție la ordinea în care apar evenimentele: solitudine – comunitate – slujire. Noaptea este pentru solitudine, dimineața este pentru comunitate, iar după-amiaza – pentru slujire.

De așa de multe ori, în slujire, am vrut să fac așa cum am crezut eu că este bine. Dacă nu a mers, am făcut apel la alții și am zis „Te rog!” – căutând o comunitate care să mă ajute. Dacă nici aceasta nu a mers, poate că am început să mă rog.

Dar ordinea pe care Isus ne învață este exact inversă. Ea începe cu a sta cu Dumnezeu în solitudine; aceasta crează părtășie, o comunitate de oameni cu care misiunea începe să fie trăită și, în final, această comunitate pleacă împreună pentru a vindeca și a proclama Vestea Bună.

Cred că putem privi solitudinea, comunitatea și slujirea ca fiind trei discipline cu ajutorul cărora creem un spațiu pentru Dumnezeu. Dacă creem acest spațiu în care Dumnezeu poate acționa și vorbi, ceva surprinzător se va întâmpla.

Tu și eu suntem chemați să practicăm aceste discipline dacă vrem să fim discipoli.

Solitudine înseamnă să stai cu Dumnezeu și numai cu El. Există un spațiu pentru așa ceva în viața ta?

De ce este așa de important să fii cu Dumnezeu și numai cu Dumnezeu pe vârful muntelui? Este important pentru că acesta este locul unde poți auzi vocea Celui care te numește „preaiubit”. A te ruga înseamnă a asculta de Cel care te numește „fiica Mea preaiubită”, „fiul Meu preaiubit”, „copilul Meu preaiubit”. A te ruga înseamnă a lăsa ca această voce să vorbească în centrul ființei tale; înseamnă a lăsa ca această voce să răsune în întreaga ta ființă.

Cine sunt eu? Eu sunt preaiubitul Tatălui. Această voce a auzit-o Isus când a ieșit din apele râului Iordan: „Tu ești Fiul Meu preaiubit în care Îmi găsesc plăcerea”. Și Isus ne-a spus – mie și ție – că suntem iubiți în aceeași măsură în care și El este iubit. Aceeași voce te așteaptă și pe tine. Când nu ceri să auzi această voce, nu poți să mergi și să fii liber în această lume.

Isus a ascultat această voce tot timpul și ca rezultat a fost în stare să meargă direct înainte în viață. Oamenii L-au aplaudat sau au râs de El, L-au lăudat sau L-au respins, I-au strigat „Osana!” sau „Răstignește-L!”. Dar în mijlocul tuturor acestora, Isus a știut un singur lucru – Eu sunt preaiubitul! Eu sunt Cel în care Dumnezeu Își găsește plăcerea. El a rămas alipit de ceea ce I-a spus această voce.

Există o mulțime de alte voci care strigă – „Demonstrează-ne că ești preaiubit”, „Demonstrează-ne că ai valoare”, „Demonstrează-ne că ai ceva de spus în această lume”, „Fă ceva care să fie relevant”, „Asigură-te că îți faci un nume”, „Cel puțin aigură-te că ai cât de puțină putere – atunci oamenii te vor iubi, atunci oamenii vor spune că ești minunat, că ești mare”.

Aceste voci sunt atât de puternice în această lume. Acestea au fost vocile pe care Isus le-a auzit imediat după ce a auzit vocea care Îi spunea: „Tu ești preaiubitul Meu”. O altă voce I-a spus: „Demonstrează că ești preaiubitul Tatălui. Fă ceva. Fă niște pâini din aceste pietre. Fii sigur că ești vestit. Aruncă-Te de pe Templu și toți Te vor cunoaște. Pune mâna pe ceva putere ca să poți avea cu adevărat influență. Nu vrei să ai influență? Nu pentru asta ai venit?”

Isus a răspuns: „Nu, nu trebuie să demonstrez nimic. Eu deja sunt preaiubitul Tatălui.”

Îmi place foarte mult tabloul lui Rembrandt Întoarcerea fiului risipitor. Tatăl îl îmbrățișează pe fiul lui, o îmbrățișează pe fiica lui, îl atinge pe fiul lui, o atinge pe fiica lui și spune: „Ești preaiubitul meu. Ești preaiubita mea. Nu te voi întreba nimic. Indiferent unde ai fost, indiferent ce ai făcut și indiferent ce spun oamenii despre tine – tu ești preaiubitul meu, tu ești preaiubita mea. Ești în siguranță în îmbrățișarea mea. Te ating. Ești în siguranță sub aripile mele. Poți să te întorci acasă, căci Numele Meu este Cel care are milă, Numele Meu este Dragoste.

Dacă păstrezi aceste lucruri în mintea ta, poți face față unui succes uluitor, cât și unor pierderi nemaipomenite, fără să-ți pierzi identitatea, pentru că identitatea ta este că tu ești preaiubit. Cu mult înainte ca tatăl sau mama ta, frații sau surorile tale, învățătorii tăi, cei din biserica ta sau orice altă persoană, te-au atins – într-un mod ziditor sau pentru a te răni – cu mult înainte ca o anumită persoană să te fi respins sau o altă persoană să te fi lăudat – această voce a fost acolo dintotdeauna. „Te iubesc cu o iubire veșnică.” Această dragoste a existat înainte ca tu să te naști și va exista după ce vei muri.

O viață de cincizeci, șaizeci, șaptezeci sau o sută de ani este doar o clipă în care poți spune: „Da, și eu Te iubesc, Doamne!” Dumnezeu a devenit așa de vulnerabil, așa de mic, așa de dependent în iesle și pe cruce și El ne întreabă: „Mă iubești? Mă iubești? Chiar Mă iubești?”

Iată unde începe slujirea, pentru că libertatea ta este ancorată în afirmarea faptului că ești preaiubit. Aceasta te împuternicește să mergi în lume și să atingi oamenii, să-i vindeci, să vorbești cu ei și să îi faci conștienți că sunt preaiubiți, aleși și binecuvântați. Când descoperi că ești preaiubit de Dumnezeu, vezi că și ceilalți oameni sunt preaiubiți și scoți la iveală acest lucru. Unul din misterele incredibile ale dragostei lui Dumnezeu este – cu cât cunoști mai bine cât de mult ești iubit, cu atât vei vedea mai bine cât de mult sunt iubiți frații și surorile tale din marea familie umană.

Dar, aceasta nu este un lucru ușor. Isus a petrecut toată noaptea în rugăciune. Aceasta este o ilustrație a faptului că rugăciunea nu este ceva ce tu în mod obligatoriu îl vei simți. Nu este o voce pe care tu în mod obligatoriu o vei auzi cu urechile tale. Nu este în mod obligatoriu o intuiție pe care o vei avea deodată în mintea ta limitată. (Inima lui Dumnezeu este mult mai mare ca inima omului, mintea lui Dumnezeu este mult mai mare ca mintea omului și lumina lui Dumnezeu este așa de puternică, încât te poate orbi și te poate face să te simți ca și cum ai fi în întuneric.)

Dar tu trebuie să te rogi. Trebuie să asculți vocea care te numește preaiubit, altfel vei alerga împrejur cerșind afirmație, laudă, succes. Și asta înseamnă că tu nu ești liber.

O, dacă am putea pune deoparte o jumătate de oră pe zi, timp în care să nu facem nimic decât să luăm un cuvânt simplu din Evanghelie și să-l punem în fața noastră – de exemplu „Domnul este Păstorul meu. Nu voi duce lipsă de nimic”. Spune aceste cuvinte de trei ori și tu știi că nu este adevărat ceea ce spui, pentru că îți dorești și îmi doresc o mulțime de lucruri. Iată de ce suntem așa de nervoși. Dar dacă continuăm să rostim acest adevăr, acest adevăr adevărat – „Domnul este Păstorul meu. Nu voi duce lipsă de nimic” – și lăsăm ca acest adevăr să coboare din mintea noastră în inima noastră, încet-încet aceste cuvinte se vor scrie pe zidurile locului sfânt din inima noastră. Acesta devine locul în care putem să îi primim pe colegii noștri și seriviciul nostru, familia noastră și prietenii noștri, precum și pe cei pe care îi vom întâlni pe parcursul zilei.

Problema este că, în momentul în care te-ai așezat și încerci să ai un moment de liniște, începi să te gândești: Oh, am uitat asta! Trebuie să-l sun pe nu-știu-cine. Mai trâziu trebuie să mă întâlnesc cu el sau cu ea. Viața ta interioară este asemeni unui palmier plin de maimuțe care sar încoace și încolo.

Nu este ușor să stai și să speri că în solitudine Dumnezeu îți va vorbi, nu ca și o voce magică, ci că El îți va descoperi ceva, treptat, de-a lungul anilor. Și că în acel cuvânt de la Dumnezeu vei găsi locul interior din care să-ți trăiești viața.

Solitudinea este locul unde slujirea spirituală începe. Acesta este locul unde Isus a ascultat vocea lui Dumnezeu. Acesta este locul unde noi ascultăm vocea lui Dumnezeu.

Uneori îmi imaginez viața ca pe o roată mare de căruță, cu multe spițe. În mijloc se află butucul. Adesea lucrarea noastră arată în felul următor – alergăm în jurul obezii încercând să ajungem la fiecare spiță. Dar Dumnezeu spune: „Începe cu butucul; stai în butuc. Atunci vei avea legătură cu toate spițele și nu va trebui să alergi așa de repede.”

Anume în butuc, în această comuniune cu Dumnezeu, descoperim chemarea Lui la comunitate. Este remarcabil faptul că solitudinea ne îndreaptă întotdeauna spre comunitate. În solitudine realizezi că ești parte din familia umană și că vrei să faci ceva împreună.

Prin comunitate nu mă refer la comunități formale. Mă refer la familii, prietenii, parohii, programe de genul „Cei 12 pași”, grupuri de rugăciune. Comunitatea nu este o organizație; comunitatea este un mod de a trăi: aduni împrejurul tău oameni împreună cu care vrei să proclami adevărul că suntem fii și fiice preaiubite de Dumnezeu.

Comunitatea nu este ceva ușor. Cineva spunea: „Comunitatea este locul în care găsești persoana cu care ți-ar plăcea cel mai puțin să ai de a face.” În comunitatea lui Isus – alcăutită din 12 apostoli – ultimul nume este al persoanei care urma să-l vândă. Această persoană este întotdeauna prezentă, undeva, în comunitatea ta; în ochii unora tu ai putea fi această persoană.

Trăiesc într-o comunitate numită „Daybreak” – una din cele peste o sută de comunități din toată lumea, în care copii, bărbați și femei cu dezabilități mentale și cei care îi asistă locuiesc împreună. Împărtășim toate aspectele de zi cu zi ale vieții. Nathan, Janet și toți ceilalți membri ai comunității noastre știu cât de dificil este, dar și cât de minunat este să trăim împreună.

De ce e așa de important ca solitudinea să meargă înainte de comunitate? Pentru că dacă nu știm că suntem fii preaiubiți și fiice preaiubite de Dumnezeu, vom avea așteptarea ca cineva din comunitate să ne facă să ne simțim așa. Și ei nu pot face asta.

Vom avea așteptarea ca cineva să ne iubească cu acea dragoste perfectă și necondiționată. Dar, comunitate nu înseamnă singurătate care se agață de o altă singurătate: „Sunt așa de singur și tu ești așa de singur”. Este, mai degrabă, o solitudine care se agață de o altă solitudine: „Eu sunt preaiubit și tu ești preaiubit – împreună putem zidi o casă”. Uneori sunteți foarte aproape și este minunat. Altă dată nu simțiți prea multă dragoste – și este greu. Dar putem fi credincioși. Putem zidi o casă împreună și putem crea un spațiu pentru Dumnezeu și pentru copiii Lui.

Disciplina comunității presupune alte două discipline – iertarea și celebrarea. Acestea două sunt ceea ce fac ca o comunitate să existe, fie că este vorba de căsătorie, prietenie sau orice altă formă de comunitate.

Ce este iertarea? Iertare înseamnă să nu ai așteptarea ca altcineva să fie Dumnezeu. Iertarea spune: „Știu că mă iubești, dar nu trebuie să mă iubești necondiționat, pentru că nici o ființă umană nu poate iubi astfel”.

Fiecare din noi avem răni. Fiecare din noi suferim foarte mult. Mai precis, acel sentiment de singurătate care spionează în spatele tuturor succeselor noastre, acel sentiment al inutilității care se ascunde în spatele tuturor laudelor, acel sentiment al lipsei de sens chiar și atunci când oamenii spun că suntem nemaipomeniți – iată ce ne face, uneori, să ne agățăm de alte persoane și să așteptăm să primim de la ele acea afecțiune și dragoste pe care nu ne-o pot oferi.

Dacă avem așteptarea că alți oameni ne vor da ceea ce numai Dumnezeu ne poate da, devenim niște demoni. Noi spunem: „Iubește-mă!” și înainte de a ne da seama de asta devenim violenți, posesivi și manipulatori. Iată de ce este așa de important să continuăm să ne iertăm unii pe alții – nu doar din când în când, ci în fiecare clipă a vieții. Înainte de a lua micul dejun, deja ai și avut cel puțin trei oportunități să ierți pe alții, pentru că mintea ta deja își pune întrebări de genul: „Ce vor gândi ei despre mine? Ce va face el sau ea? Cum se vor folosi ei de mine?”.

Să ierți pe alții pentru că îți pot da doar puțină dragoste – este foarte greu. Să continui să îți ceri iertare de la alții pentru că le poți da doar puțină dragoste – este de asemeni foarte greu.

Este dureros să spui copiilor tăi, soției tale sau soțului tău, prietenilor tăi că nu le poți da tot ceea ce ți-ar plăcea să le poți da. Cu toate acestea, anume aici începe comunitatea – când venim împreună fiind gata să iertăm și fără să avem pretenții.

Acesta este timpul când celebrarea – a doua disciplină a comunității – intră pe scenă. În momentul în care poți ierta o altă persoană pentru că nu îți poate da ceea ce doar Dumnezeu îți poate da, atunci poți celebra darul acelei persoane. Atunci poți vedea dragostea pe care acea persoană o are pentru tine ca pe o reflectare a dragostei mărețe și necondiționate a lui Dumnezeu. „Să vă iubiți unii pe alții pentru că Eu v-am iubit întâi”. Când am cunoscut această dragoste care ne-a iubit întâi, putem vedea dragostea pe care o primim de la alții ca fiind o reflectare a dragostei lui Dumnezeu. Atunci o putem celebra și putem spune: „WOW, este minunat!”

În comunitatea noastră „Daybreak” iertăm foarte mult. Dar, chiar în mijlocul iertării vine celebrarea: vedem frumusețea oamenilor care sunt considerați de cei mai mulți ca fiind de la marginea societății. Iertând și celebrând, comunitatea ajunge locul unde scoatem la iveală darurile altor oameni, îi ridicăm și le spunem: „Tu ești fiică preaiubită. Tu ești fiu preaiubit”.

A celebra darurile altei persoane nu înseamnă a face un schimb de mici complimente, de genul „Cânți foarte bine la pian”, sau „Ai o vocea extraordinară”. Nu, toate acestea nu sunt decât o demonstrare a talentelor noastre.

A celebra darurile cu care am fost înzestrați înseamnă a ne accepta umanitatea. Ne vedem unii pe alții ca persoane care pot zâmbi, pot spune „Bine ai venit”, pot mânca sau face câțiva pași. O persoană care este privită de alții ca fiind zdrobită, deodată devine plină de viață, pentru că descoperi propria ta zdrobire prin ea.

Iată la ce mă refer. În această lume sunt atât de mulți oameni care trăiesc cu povara auto-respingerii: „Eu nu sunt bun. Eu nu sunt bun de nimic. Nimănui nu-i pasă cu adevărat de mine. Dacă nu am bani, ei nu vor vorbi cu mine. Dacă nu obțin acest post important, ei nu mă vor suna. Dacă nu voi avea influență în acest domeniu, ei nu mă vor iubi”. Mai mult, este posibil ca o persoană care ocupă un post important și care este foarte bine văzută să trăiască cu frică și să nu aibă o părere prea bună despre sine însuși. În comunitate descoperim vulnerabilitatea noastră a tuturor, în baza căreia ne iertăm unii pe alții și celebrăm darurile unii altora.

Am învățat așa de multe lucruri de când am venit la „Daybreak”. Am învățat că adevăratele mele daruri nu sunt faptul că scriu cărți sau că am mers la facultate. Adevăratele mele daruri sunt descoperite de Janet, Nathan și ceilalți care mă știu așa de bine încât nu mai pot fi impresionați de toate celelalte amănunte. Din când în când ei îmi zic: „Am o idee: Ce-ar fi să citești una din cărțile scrise de tine?!”

Vindecarea mea stă în a mă lăsa cunsocut în vulnerabilitatea și lipsa de îngăduință și slăbiciunea mea. Când mă las cunoscut astfel, brusc îmi dau seama că Henri este un om bun și pentru cei care nu citesc cărți și care nu dau doi bani pe succes. Aceste persoane mă pot ierta în mod constant pentru micile gesturi și comportamente egoiste de care dau dovadă la fiecare pas.

Toți ucenicii lui Isus sunt chemați să slujească. A sluji, nu are de a face în primul și în primul rând cu ceea ce faci (chiar dacă aceasta presupune o mulțime de lucruri pe care trebuie să le faci). A sluji înseamnă că trebuie să ai încredere.

Dacă știi că ești preiubit și perseverezi în iertarea celor împreună cu care alcătuiți o comunitate și celebrezi darurile acestora, nu poț face altceva decât să slujești.

Isus i-a vindecat pe oameni fără să facă tot felul de lucruri complicate. O putere ieșea din El și toți erau vindecați. El n-a spus: „Lasă-Mă să-ți vorbesc timp de zece minute și poate voi putea să te ajut cu ceva”. Fiecare om care L-a atins a fost vindecat, pentru că o putere ieșea din inima Lui curată. El Și-a dorit un singur lucru – să facă voia lui Dumnezeu. El a fost Singurul care întotdeauna a ascultat de Dumnezeu și a fost ascultător până la capăt. Rezultatul acestei ascultări a fost o intimitate cu Dumnezeu care i-a iradiat pe toți cei pe care Isus i-a văzut și i-a atins.

A sluji înseamnă că trebuie să ai încredere. Trebuie să ai încredere că dacă ești fiul și fiica lui Dumnezeu o putere va ieși din tine și că oamenii vor fi vindecați.

„Mergeți și vindecați pe bolnavi. Călcați peste șerpi. Chemați pe cei morți la viață”. Acestea nu sunt vorbe în vânt. Isus a mai spus: „Tot ceea ce fac Eu și voi puteți face și veți face chiar lucruri mai mari decât Mine”. Isus a spus foarte clar: „Voi sunteți trimiși în lume exact cum și Eu am fost trimis în lume – pentru a vindeca, pentru a aduce un remediu”.

Ai încredere în această putere de a vindeca. Ai încredere în faptul că dacă trăiești ca un fiu preaiubit sau ca o fiică preaiubită oamenii vor fi vindecați de tine, fie că îți dai seama de asta, sau nu. Dar trebuie să fii credincios acestei chemări.

Lucrarea de vindecare poate fi exprimată prin două cuvinte: mulțumire și compasiune.

Vindecarea are loc de cele mai multe ori prin îndreptarea oamenilor spre mulțumire, pentru că lumea este un loc plin de resentimente. Ce sunt resentimentele? O mânie rece. „Sunt mânios pe el. Sunt mânios pe asta. Nu mă așteptam ca lucrurile să ia o așa întorsătură”. Treptat se adună tot mai multe lucruri care îmi displac, așa încât peste puțin timp ajung o persoană plină de resentimente.

Resentimentele te fac să te agăți de neajunsurile sau dezamăgirile tale și să te plângi de pierderile din viața ta. Viețile ne sunt pline de pierderi – pierdem visurile și prietenii, pierdem familiile și speranța. Întotdeauna există pericolul ascuns că vom răspunde acestor dureri incredibile cu resentimente. Resentimentele ne fac să avem o inimă împietrită.

Isus ne cheamă să fim mulțumitori. El ni se adresează: „O, nepricepuților și zăbavnici cu inima. Oare n-ați știut că Fiul Omului – că tu/noi toți – trebuie să sufere și astfel să intre în slavă? Oare n-ați știut că aceste dureri sunt durerile nașterii care ne duc spre bucurie? Oare n-ați știut că tot ceea ce experimentăm ca și pierderi sunt câștiguri în ochii lui Dumnezeu? Cei care își pierd viața o vor câștiga. N-ați știut că dacă bobul de grâu nu moare, rămâne un simplu bob de grâu, dar dacă moare, aduce rod?”

Poți fi mulțumit pentru toate lucrurile care ți s-au întâmplat – nu doar pentru lucrurile bune, ci pentru toate lucrurile care te-au adus acolo unde te afli astăzi? Durerile unui Fiu au fost ceea ce a creat o familie de oameni, cunocuți ca și creștini. Iată misterul luii Dumnezeu.

Slujirea noastră este să ajutăm pe oameni să abandoneze treptat resentimentele și să dscopere că, chiar în mijlocul durerii, este o binecuvântare. Chiar în mijlocul lacrimilor tale este locul unde începe dansul și unde poți gusta bucuria pentru prima dată.

În această lume nebună este o deosebire enormă între zilele bune și cele rele, între tristețe și bucurie. Dar în ochii lui Dumnezeu ele n-au fost și nici nu sunt văzute distinct. Acolo unde-i durere este și vindecare. Unde-i jale, acolo este și dans. Unde-i sărăcie, acolo-i Împărăția lui Dumnezeu.

Isus spune: „Plângeți-vă durerile și veți descoperi că Eu sunt chiar acolo, în mijlocul lacrimilor voastre, și atunci veți fi recunoscători pentru prezența Mea în slăbiciunea voastră”. A sluji înseamnă a-i ajuta pe alții să fie recunoscători pentru viață, chiar dacă e o viață cu dureri. Această mulțumire te poate trimite în lume, și mai precis în locurile unde oamenii suferă. Slujitorul, ucenicul lui Isus, merge în locurile unde este durere, nu pentru că este mazochist sau sadist, ci pentru că Dumnezeu este ascuns în durere.

„Ferice de cei săraci.” Isus n-a spus „Ferice de cei care au grijă de săraci”, El a spus „Ferice de cei săraci. Ferice de cei care plâng. Ferice de cei care au dureri. Acolo sunt Eu”. Pentru a sluji, trebuie să fii acolo unde este durere. Uneori această durere este ascunsă în cineva care la prima vedere ai spune că este prosper și că nu știe ce înseamnă durere.

Compasiune înseamnă a suferi cu alții, a locui cu cei care suferă. Când Isus a văzut femeia din Nain, El a înțeles: Această femeie este văduvă și ea și-a pierdut singurul fiu, așa că I S-a făcut milă de ea. El a simțit durerea acestei femei în măruntaiele Lui. El a simțit durerea ei atât de profund în duhul Lui, încât, plin de milă, l-a trezit la viață pe băiat ca să îl poată da mamei lui înapoi.

Suntem trimiși acolo unde este sărăcie, singurătate și suferință pentru a avea curajul să fim cu oamenii. Crede că dacă te arunci în acel loc al durerii vei găsi bucuria lui Isus. Toate misiunile de-a lungul istoriei au la bază această viziune. O lume nouă se dezvoltă din compasiune.

Fii milos, cum și Tatăl tău din ceruri este milos. Iată o chemare măreață. Dar nu te speria și să nu-ți fie frică. Nu spune: „Nu pot face asta”.

Când știi că ești preaiubitul Tatălui și când ai prieteni împreună cu care trăiești în comunitate, poți face orice. Nu-ți mai este deloc frică. Nu-ți mai este frică să bați la inima cuiva care este pe moarte. Nu-ți mai este frică să începi o discuție cu cineva care sub spoiala de strălucire are nevoie urgentă de a fi slujit. Tu ești șiber.

Am experimentat aceasta în mod constant. Când am căzut în depresie sau am fost anxios, am știut că prietenii mei n-ar putea să-mi rezolve problema. Cei care m-au slujit au fost cei cărora nu le-a fost frică să stea cu mine. Mai precis, când mi-am simțit sărăcia, am descoperit binecuvântările lui Dumnezeu.

Acum câteva săptămâni a murit unul din prietenii mei. El mi-a fost coleg de clasă, așa că am primit o casetă cu serviciul de înmormântare înregistrat. La începutul acestui serviciu s-a citit o poveste despre un râu mic. Râul mic a spus: „Eu pot ajunge un râu mare”. El a lucrat mult, dar acolo era o stâncă mare. Râul a zis: „Am să înconjor această stâncă”. Râul mic a împins, a împins și pentru că avea multă putere a reușit să înconjoare stânca.

Curând râul a ajuns la un zid mare, în care el a început să lovească. În cele din urmă, râul a făcut un canion și și-a săpat o cale prin acest zid. Râul devenea tot mai mare și el a zis: „Eu pot face asta. Eu pot să lovesc. Nu voi renunța nici în ruptul capului”.

Apoi în calea lui a fost o pădure imensă. Râul a zis: „Oricum voi merge direct înainte și voi dărâma acești copaci”. Și râul a făcut asta.

Râul, acum foarte puternic, a stat la marginea unui pustiu imens, deasupra căruia ardea soarele. Râul a zis: „Voi traversa acest pustiu”. Dar, foarte degrabă, nisipul fierbinte a început să absoarbă apa râului. Atunci râul a spus: „Oh, nu! Trebuie să fac asta. Trebuie să traversez acest pustiu”. Dar, foarte degrabă, râul a fost absorbit de nisip, așa încât din el n-a mai rămas decât un mic iaz plin cu mâl.

Atunci râul a auzit o voce de sus: „Capitulează. Lasă-mă să te ridic. Lasă-mă să preiau eu controlul”.

Râul a răspuns: „Iată-mă! Fă ce vrei.”

Atunci soarele a ridicat râul și l-a prefăcut într-un nor uriaș. Soarele a dus râul chiar deasupra pustiului și a făcut ca norul să ploaie și să facă pământul înfloritor și bogat până departe.

Și în viața noastră sunt momente când stâm în fața unui pustiu și vrem să îl traversăm cu puterile noastre. Dar atunci se aude vocea care ne spune: „Va trece. Supune-te. Eu te voi face rodnic. Da, ai încredere în mine. Predă-te în mâna Mea”.

Ceea ce contează în viața ta și a mea nu este succesul, ci roadele. E posibil ca tu însuți să nu vezi roadele vieții tale. Viața ta aduce roadă chiar și atunci când treci prin dureri, când ești vulnerabil, când pierzi. Roadele vieții tale apar abia după ce plugul a trecut prin pământul tău. Dumnezeu vrea să fii rodnic.

Întrebarea nu este: „Cât de mult aș putea face în anii care mi-au mai rămas?” Ci: „Cum aș putea să mă pregătesc pentru o predare total, așa încât viața mea să fie rodnică?”

Viețile noastre sunt mici și neînsemnate, sunt niște vieți de oameni. Dar în ochii Celui care ne numește preaiubiți suntem mari, mai mari decât anii pe care îi avem. Noi vom aduce roadă, roadă pe care tu și eu nu o vom vedea pe acest pământ, dar în care putem avea încredre.

Solitudinea, comunitatea, slujirea – aceste discipline ne ajută să trăim o viață roditoare. Rămâi în Isus; El rămâne în tine. Tu vei aduce multă roadă, vei avea o mare bucurie și bucuria ta va fi desăvârșită.

February Update from Galati

Dear Friends,

As you can imagine, we had a busy December. We spent a few nights caroling. The kids organized a pageant for their families. And we had an all night party on the 25th. I love the Christmas season because we witness so much joy on the faces of the kids, and though there is much darkness in their lives, we are reminded that God has sent a great light. God is with us, even the hardships. One week before Christmas the house of one of our first graders, Mirela, caught fire and the roof burned down. The makeshift chimney got too hot and burned the timber structure. Thankfully, it happened during the daytime, so no one was hurt. Although Mirela lost almost everything she had, she was glad that the cat survived. Mirela’s mother is deaf and also had recent health complications that necessitated an operation. But the family has been able to move into a room in a building where her father works as a night watchperson. In the midst of the pain and crisis, we have seen God’s presence and care, and we see the unbeatable joy in Mirela. That was Christmas for us.

IMG_3493During the most of the month of January, I was away from Galati. I spent two weeks with our community Sierra Leone. I hadn’t visited for three years, and I was greatly encouraged by all the growth. There were many new devoted and passionate staff and interns. The number of kids coming to the Center for Youth and the Good News Club had grown as well as the quality of their activities. Although the needs of the slum are overwhelming, the hope and joy of the people is inspiring. I was particularly encouraged by one of the children, who, when they were asked to recall the values of the Center (respectful, responsible, trustworthy and fun to be around), he said, we are to be quiet like butterflies. I knew he was referring to the self-control position that starts their time together, but I was moved by his imagery and the beautification of his life, actions and environment. IMG_3547

I was grateful that a good friend and chairperson of our Romania board, Adi Buhai, traveled with me. We were able to participate in a community retreat. There I led a couple devotionals on what we want to accomplish together, what is our place in community, and what is our identity in community. After the retreat, I did two days of training on cognitive development and life-skills. I was able to stay with Noah and his family, relationships that I cherish and from which I receive more than I could ever give. I really enjoyed our time there with old friends and new, and seeing how the Spirit is faithfully working among those who need the Father most.


On the way back fro m Sierra Leone, I stayed a few days in England, where I connected with good friends in London and Wolverhampton. Although I got bit by a flu bug there, I was able to share at Lakeside Church on the purpose of the Kingdom of God.

IMG_2359After I returned from England, Lenutsa and I took a few days of vacation to celebrate our 10 year anniversary. We visited Sibiu and Sighisoara, western cities in Romania that I had never really visited before.

The first week of February, I became “Servant Team Coordinator.” It had been over 10 years since I served in this role – though I’ve led many internships in the meantime. We have two members, one from the US and one from Canada. They will be with us for 2 months and in Moldova for 2 months. We’re glad to have them and excited about what God will do in and through their lives.

Towards the end of last year, I was asked to help organize a conference call with representatives from each Word Made Flesh field of ministry. We call these meetings the “Covenant Council.” The idea is that every local community has an equal voice at the table in giving direction to our global community and developing our partnerships. We kicked the Covenant Council off in November with the hope of meeting every six weeks. While we’re still working through technical glitches, we’ve started to create some momentum. Because there are so many participants, we try to keep the meeting focused. The agenda for our last meeting was put together by Mauricio Meneses, the representative of WMF Bolivia. Each community representative shared some of the major events they experienced in their communities in 2012 and how they plan to face the challenges of 2013. Bo White, the acting director in the US, also gave an update on the transition process of the office and the US executive directors.

I continue to give some time each month to organizing and facilitating tactical plans. I am doing this with our community in Moldova, in Romania and with a partner organization in Romania. Although it’s a bit of work, I’m encouraged to see how each organization is developing, building trust and responsibility, and focusing on their priorities.

Ever since we established Word Made Flesh Romania, we have increased the percentage of our budget that is covered through support from Galati. Part of this support has come through the funds allocated through the local government to meet social needs. Although the amount we received was always a fraction of what the government allocated to its own programs or to the Orthodox Church’s programs, we were happy to be supported by the local citizenry and accountable to them. Sadly, the new administration has stopped all funding of non-governmental organizations. We have spent a lot of time and energy trying to have a dialog with the government, but we haven’t made any progress. We refuse to give up and we refuse to lose hope. Presently, this means 14% hole in our budget. So, we pray. 

In February, the walls in the home of one of our older youth started to fall down. We found a family with whom to stay for a few nights. Over the last few weeks, he’s stayed in our community home, but this is only a temporary measure. We are looking for a family that can help him mature. He needs to learn how to live in a family, how to talk at the dinner table, how to cook, how to keep house, etc. Although the crisis has driven him out of his house, we are praying that this will be a possibility for helpful change in his life.

comunitate 021The Saturday Kids’ Club continues to grow. We consistently have over 30 kids. Our prayer is that we can have an impact on many kids in the neighborhood, even if they aren’t enrolled in the daily activities of the Community Center. The children are learning the Bible, playing games, doing art, singing songs and, recently, learning how to drum. We are hoping to invite the kids from the club to our summer camp.

Please keep us in your prayers. We hope to be instruments of God’s peace and presence. We want to be faithful in all that God’s put before us. We ask for God’s favor in the lives of the vulnerable kids, especially in the face of opposition. We pray that the Father will make himself known, that all we’re in contact with will follow him, and that our neighborhood and city will be changed. Please pray with us.

Yours in Christ,

david and lenutsa

%d bloggers like this: