Liturgy

Just Prayers

Pantocrator

The word Pantocrator is of Greek origin meaning “ruler of all”. Christ Pantocrator is an icon of Christ represented full or half-length and full-faced. He holds the book of the Gospels in his left hand and blesses with his right hand.

The icon portrays Christ as the Righteous Judge and the Lover of Mankind, both at the same time. The Gospel is the book by which we are judged, and the blessing proclaims God’s loving kindness toward us, showing us that he is giving us his forgiveness.

Although ruler of all, Christ is not pictured with a crown or scepter as other kings of this world. The large open eyes look directly into the soul of the viewer. The high curved forehead shows wisdom. The long slender nose is a look of nobility, the small closed mouth, the silence of contemplation.

It is the tradition of the Church to depict “God is with us” by having the large Pantocrator icon inside of the central dome, or ceiling of the church.

Ador icoana, mă închin Prototipului

Ador icoana, mă închin Prototipului.

Gaining Perspective

Romania celebrates May Day as their Labor Day, and most will go out to a lake, a park, or the Black Seato celebrate. Usually, we rent a big bus and take the kids from the “Valley” Community Center to a nearby forest. Although the drive only takes about 20 minutes, it’s always interesting to see the excitement of the kids and to hear their comments as we get out of the city.

For some of the children, it is their first time outside of the city. I sat next to a 12 year old boy, who has been coming to the Community Center since last September. He could barely stay seated as he fought with the bus curtain in order to see everything that passed by. He constantly said, “Look!” or asked “What’s that?” He saw his first wind turbine. He saw his first airport, although it is small and only used for crop-dusters. As he looked out over the vast field, he didn’t understand the differences in color and shades. I explained that the bright areas are where the sun is breaking through the clouds, the darker areas the shadows of the clouds, and the bluish area a large lake.

What was interesting for me was not only the sense of awe that this young boy had before a wide panorama of nature but also the fact that he was just noticing these things for the first time. I thought about how this simple and short excursion outside the norm of city life brought a different perspective on the world – one that is difficult to see from within the confines of tall apartment blocks and asphalt streets.

This young boy’s questions reminded me of another place marked by the sun and the clouds: Shadowlands. The movie includes one of C.S. Lewis’ famous statements: “I pray because I can’t help myself. I pray because I’m helpless. I pray because the need flows out of me all the time- waking and sleeping. It doesn’t change God- it changes me.” Of course, with numerous examples in Scripture of God being moved and changed by human prayer, Lewis’ words are only partially right. Still, his statement carries a particular weight in a culture that so often understands prayer as a means to changing God. Predominantly, we pray that God will answer our wishes, intervene in our circumstances and act on our behalf or the behalf of those we care for. And this is good and right, but not when we forget that when we pray, we are not primarily asking God to do our will but to reveal to us the will of the Father. We are placing ourselves before God and inviting God to change ourselves. When we spend time before God, we are changed – our desires, our values, our perspectives. It is like taking a trip out of the city and getting away from all we know and from all that has become normal, especially the normal that we fail to recognize as sin, dehumanization and all that is less than God’s desire for us.

In the Church, May Day is a celebration of Saint Philip and Saint James. In the midst of a culture, much like ours, that constantly competes to define our perspectives on life and promises to satisfy, Philip said, “Lord, show us the Father and then we shall be satisfied” (John 14:8).  Jesus said to him, “Have I been with you all this time, Philip, and you still do not know me?” (14:9). Philip, like us, is so used to the world’s perspective that he, like my 12 year old friend, cannot differentiate the water and the fields from the shadows of the clouds. Gaining perspective comes from seeing Jesus. Jesus said to Philip, “Anyone who has seen me has seen the Father…” (14:9). When we see the Father, we have the perspective to identify the lights and shadows and a world that shimmers and sparkles in the springtime sun. As if seeing the world for the first time, we too sit with a sense of awe.

Standing in Prayer on the 8th Day – St. Basil the Great

We all stand for prayer on Sunday, but not everyone knows why. We stand for prayer on the day of the Resurrection to remind ourselves of the graces we have been given: not only because we have been raised with Christ and are obliged to seek the things that are above, but also because Sunday seems to be an image of the age to come. Notice that although Sunday is the beginning of days, Moses does not call it the first day, but one day: ‘And there was evening and there was morning, one day’ (Genesis 1:5), since this day would recur many times. Therefore ‘one’ and ‘eight’ are the same, and the ‘one’ day really refers both to itself and to the ‘eighth’ day. Even the Psalmist follows this usage in certain titles of the psalms (e.g. Psalm 7 and 13). This day foreshadows the state which is to follow the present age: a day without sunset, nightfall, or successor, an age which does not grow old or come to end. It is therefore necessary for the Church to teach her newborn children to stand for prayer on this day, so that they will always be reminded of eternal life, and not neglect preparations for their journey (On the Holy Spirit, chapter 27).

Holy Sonnet X – John Donne

Death, be not proud, though some have called thee
Mighty and dreadful, for thou art not so;
For those, whom thou think’st thou dost overthrow,
Die not, poor Death, nor yet canst thou kill me.
From rest and sleep, which but thy picture[s] be,
Much pleasure, then from thee much more must flow,
And soonest our best men with thee do go,
Rest of their bones, and soul’s delivery.
Thou’rt slave to Fate, chance, kings, and desperate men,
And dost with poison, war, and sickness dwell,
And poppy, or charms can make us sleep as well,
And better than thy stroke; why swell’st thou then?
One short sleep past, we wake eternally,
And Death shall be no more; Death, thou shalt die.

Soneta Sfântă X a lui John Donne

Moarte, să nu te mândrești, deşi unii te-au numit
Puternică şi înfricoşătoare, căci tu nu eşti  aşa;
Pentru că cei pe care tu crezi că îi răstorni,
Nu mor; sărmană Moarte, dar nici pe mine nu poţi să mă omori încă.
Dacă de la odihnă şi somn, din care imaginile tale se văd,
Vine multă plăcere, atunci de la tine mult mai multă trebuie să curgă,
Şi cît de repede cei mai buni din ai noștri oameni cu tine merg,
Odihnă pentru oasele lor, şi izbăvire a sufletului.
Ești sclav al soartei, al întâmplării, al regilor, şi al oamenilor disperaţi,
Și locuiești doar cu otrava, războiul, şi boala,
Şi macul sau farmecele ne pot aduce un somn ușor,
Şi mai bun decât lovitura ta; de ce te îngâmfi atunci?
Un somn scurt trecut, ne trezim veșnic,
Și Moartea nu va mai fi; Moarte, tu vei muri.

Scandalul Slujirii: Iisus ne spală picioarele

Una dintre celebrările stilului de viața ale comunităţii noastre este slujirea: sărbătorim slujirea care împlineşte părtăşia în comunitatea noastră. În fiecare dimineaţă ne întâlnim pentru părtăşie şi rugăciune. Este un timp când putem veni împreună înaintea lui Dumnezeu ca să ne concentrăm asupra dragostei Lui şi planurilor Lui, când putem să ne rugăm pentru ca slujirea noastră să fie motivată de Duhul Lui. Copiii care vin la Centrul Comunitar „la Vale” au multe nevoi: mâncarea, haina, adăpostul, educaţia şi, nu în ultimul rând, dragostea. Ne străduim să răspundem la aceste nevoi, dar ne gândim la chemarea noatră care nu este în primul rând să-i slujim pe aceşti copii, ci să-L slujim pe Dumnezeu şi să facem tot ca şi cum îi facem Domnului. Ne rugăm ca slujba noastră duhovnicească să fie prin aducerea trupurile noastre ca o jertfă vie, sfântă şi plăcută lui Dumnezeu.

Din păcate, este uşor de vorbit despre această dorinţă, dar e mai greu ca aceasta să fie practicată. De multe ori, nici nu suntem conştienţi de lucrarea lumii care încearcă să dicteze relaţiile noastre şi să ne modeleze după valorile ei. Prea uşor comunitatea noastră devine o instituţie şi slujirea noastră doar un serviciu. Încetul cu încetul valorile noastre devin statice şi structura noastră o ierarhie de domnie. Prin harul lui Dumnezeu, putem recunoaşte că suntem infiltraţi în modurile lumii. Cu toate că ne stăruim să-L cunoaştem pe Iisus şi să-L facem cunoscut în lumea pe care o iubeşte El, ne adâncim prea des în lumea întunecoasă a egoismului, a mândriei şi a abuzului de putere. „…Odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele” (Ioan 3:19).

Vedem iubirea întunericului nu numai în cei care urăsc Lumina, ci şi în proprii ucenici ai lui Iisus. „Între apostoli s-a iscat şi o ceartă, ca să ştie care din ei avea să fie socotit cel mai mare.” Trebuie să mărturisim că această ispită ne înfruntă şi pe noi adesea. Vrem să fim cel mai apreciat, cel mai cunoscut, cel mai de seamă. Vrem să locuim poziţiile înalte: preşedinte, director, pastor, lider. Şi de multe ori ne deosebim prin caracteristicle care ne identifică cu aceste locuri de sus: familia noastră, şcoală noastră, casa noastră, maşina noastră, hainele noastre. Întrebăm, împreună cu apostolii, cine este cel mai mare, cine este cel mai bogat, cine este cel mai sigur? Iisus dă aceste valori ale lumii peste cap şi combate într-un mod activ manipularea egoistă a lor.

În al 13-lea capitol din Evanghelia după Ioan, Iisus vorbeşte despre coborârea lui Iisus în micime şi slăbiciune, care culminează apoi în condamnarea şi moartea Lui pe cruce ca un defăimător, un marginalizat şi criminal. Până în acest capitol, Iisus este puternic, e ca un „om” de sus. El face minuni, vindecă pe cei bolnavi şi porunceşte vântului să se liniştească, şi vorbeşte cu autoritatea cărturarilor şi a Fariseilor. Arată ca un mare prooroc, poate chiar…Mesia. Puterea lui Dumnezeu este cu El. Din ce în cei mai mulţi oameni Îl urmăresc, sperând că El îi va înlătura pe romani şi va elibera pe Israel reînnoind demnitatea poporului ales. Timpul de Paşte se apropie iar muţimea şi prietenii lui se întreabă: „se va face cunoscut la Paşte?” „poate atunci vor crede toţi în El”. Toţi aşteaptă să se întâmple ceva deosebit însă în loc să facă ceva extraordinar, Iisus alege calea joasă spre slăbiciune. Se pare că astfel îi lasă pe ceilalţi să-L biruiască. Călătoria aceasta în jos şi în slăbiciune are ca început momentul în care Cuvântul s-a făcut trup în pântecele Mariei  şi continuă într-un mod vizibil pentru ucenici la spălarea picioarelor. Se sfârşeşte cu răstignirea, agonia şi cu moartea. Aceste fapte „slabe” ale lui Iisus îi scandalizează pe ucenici aşa cum ne scandalizează şi pe noi.

„Iisus, fiindcă ştia că Tatăl Îi dăduse toate lucrurile în mâni, că de la Dumnezeu a venit şi la Dumnezeu Se duce, S-a sculat dela masă, S-a dezbrăcat de hainele Lui, a luat un ştergar şi S-a încins cu el” (Ioan 13:3-4). Toate lucurile sunt în mâinile Lui, dar El le pune la o parte. Evanghelistul Ioan foloseşte această acţiune în legătură cu viaţa şi moartea lui Iisus (Ioan 10:11,15,17). „Nimeni nu Mi-o (viaţa) ia cu sila, ci o dau Eu dela Mine. Am putere s-o dau şi am putere s-o iau iarăş…” (Ioan 10:18). A-şi da jos hainele înseamnă a-şi da viaţa. Hainele au o semnificaţie importantă. Exprimă identitate, demnitate şi autoritate. Mă gândesc la ce simt copiii noştri atunci când primesc hainele noi. Prin hainele lor curate şi noi, ei au o demnitate nouă nemaiputând fi identificaţi aşa de uşor cu copiii străzii. În cultura evreiască, îmbrăcămintea era consituită dintr-o cămaşă care se putea purta doar în intimitate şi o haină pe deasupra pentru locurile publice. Iisus ne porunceşte „Cine are două haine, să împartă cu cine n-are nici una” (Luca 3:11); „Dacă îţi ia cineva haina cu sila, nu-l opri să-ţi ia şi camaşa” (Luca 6:29); „Şi să nu luaţi nimic cu voi pe drum…nici toiag, nici traistă, nici pâine, nici bani, nici două haine” (Luca 9:3). Vedem în Ioan 19:23-24 că după ce îl răstignesc pe Iisus, soldaţii romani Îi iau hainele „nevaloroase” pe care le împart printre ei. Cămaşa însă, făcută dintr-o singură ţesătură, este prea frumoasă şi de aceea ei trag la sorţi pentru ea. Vorbim despre hainele Lui iar la spălarea picioarelor Iisus se dezbracă de haina care îi distingea identitatea. Îi invită pe ucenicii Lui la intimitate. El se dezbracă de demnitate, Îşi pune deoparte autoritatea (Fil 2), renunţă la statutul Lui social: El-rabinul, învăţătorul, stăpânul. Apoi…spală picioarele uceniciilor Lui.

Această muncă era atât de josnică încât nu permitea nici robilor evrei să o facă. Era muncă pentru un  sclav, pentru o femeie faţă de soţul ei sau pentru un copil faţă de tatăl său, dar o ruşine pentru un bărbat, mai ales pentru unul de seamă. Iisus se plasează în această poziţie josnică (Fil 2). Tot El afirmă: „Cei dintâi vor fi cei din urmă şi cei din urmă vor fi cei dintâi.” El este cel mai din urmă, de aceea El este cel mai dintâi. Iisus a pus deoparte ierarhia puterii şi a răsturnat-o, făcând din aceasta o ierarhie de egalitate. Iisus le spune uceniciilor Lui: „V-am numit slujitorii mei, dar acum vă numesc prietenii mei.”

Cum ne organizăm noi familiile, comunitătile, instituţiile? După prietenie, dragoste şi respect reciproc sau după putere, control şi manipulare din cauza fricii noastre şi din cauza dorinţei de a fi „cineva”?

Probabil că ne asemănăm foarte bine cu Petru. El este scandalizat de Stăpânul lui care se aşează la picioarele lui ca să i le spele. La această masă a Domnului, Iisus îi avertizează: „Ce fac Eu, tu nu pricepi acum, dar vei pricepe după aceea” (13:7). Faptele lui Iisus nu se încadrează  paradigmei lui Petru de autoritate şi putere. Petru îi spune lui Iisus, „Niciodată nu-mi vei spăla picioarele!”  Dar răspunsul este: „Dacă nu te spăl Eu, nu vei avea parte deloc cu Mine” (Ioan 13:8). Petru recită valorile sistemului: Un om al puterii merită să fie slujit, un om al autorităţii îşi  hrăneşte şi îşi protejează puterea, un om al puterii profită de poziţia şi de privilegiul lui. Cuvintele lui Iisus sunt aspre. Ne aducem aminte de o altă convorbire între Iisus şi Petru. Petru auzise că Stăpânul lui va urma calea suferinţei şi că va muri pe cruce. Cu cuvintele lumii în gură, Petru îl mustră pe Iisus încerând să-i arate calea cea bună a autorităţii. Iisus însă îi răspunde: „Înapoia Mea, Satano: tu eşti o piatră de poticnire pentru mine! Căci gândurile tale nu sunt gândurile lui Dumnezeu, ci gânduri de ale oamenilor.” (Matei 16:23) Cuvintele lui Iisus sunt foarte aspre. El recunoaşte că aceste gânduri sunt de la Satana şi că îl vor împiedica dacă le ascultă. Putem vedea aceste lucruri chiar în zilele noastre. Satana provoacă pe liderii lumii să trăiască după valorile lui, bazate pe competiţie, înşelătorie, minciună şi luptă inhibând pe cei care încearcă să trăiască după valorile Împărăţiei lui Dumnezeu. Satana îi oferă lui Iisus împărăţiile lumii, dar Iisus răspunde, „Pleacă, Satano căci este scris: Domnului, Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-I slujeşti” (Matei 4:10). Trebuie să acţionăm la fel. Trebuie să ştim că cea ce facem este spre întâmpinarea Stăpânului care va veni şi care se va încinge şi ne va aşeza la masă. „Mijlocul să vă fie încins şi făcliile aprinse. Şi să fiţi ca nişte oameni, care aşteaptă pe stăpânul lor să se întoarcă de la nuntă, ca să-i deschidă îndată, când va veni şi va bate la uşă. Ferice de robii aceia, pe care stăpânul îi va găsi veghind la venirea lui! Adevărat vă spun, că el se va încinge, îi va pune să şadă la masă, şi se va apropria să le slujească.” (Luca 12:35-37)

A Passover Meditation

The meditation before us is God’s dead body. We are in the paschal season, but we almost never think about the moment between the cross and the resurrection when God was in the grave. This morning I want us to begin contemplating the death of God. Briefly, I want to open our thoughts and our hearts to the Crucified Jesus in the grave, then the Risen Jesus who was in the grave, and then what the death of the Son meant for the Triune God. I want to conclude with some implications for our lives and ministry.

The Crucified Jesus in the Grave

As we think about Jesus suffering a cruel and vicious trial, torture and death, I want us to put ourselves in the place of those bystanders: Mary, Jesus’ mother, John, Peter, Mary Magdalena. How did they feel when the One who loved them was brought irrevocably to His end? What are we now to believe about this Man who has just died a criminal’s death? What did they think when the One who carried their hopes for life and a future was put in the tomb? What weight bore down on their souls as the stone was rolled over and sealed so that they could not reach His body? Here we stand with the disciples: scattered, ashamed, fearful. We do not know what will happen tomorrow. All we know is that everything we had fully hoped for was dashed and brought to its end. Everything stops. We wait in silence.

On the day after his death Jesus is no hero, savior or redeemer. He is dead and gone, convicted as a sinner, a rebel and blasphemer, who has paid the price of tragic failure. He simply died, and his cause died with him, quite falsified and finished.

I have placed before us the icon of “The Dead Body of Jesus in the Grave’, painted by Hans Holbein, because it realistically depicts God in the tomb. His face is swollen, His skin is darkened, and He is in decay. This was Dostoevsky’s center piece for his novel, the Idiot. Dostoevsky himself said that “one could lose his faith from such a painting.” And I think that this must be contemplated because in the malodorous tomb is the stricken, smitten, and now decaying body which has no correlates to the Jesus in whom we have believed. The icon has no vertical dimension because He is cut off from the heavens, from life, from the Father. It has only a horizontal dimension because God is no more humanly than on the cross and in the tomb: Ecce Home, Behold the Man!

We are left to gasp: Was He really who He said He was? There is faith which has forgotten what it is to doubt; a way of hearing which no longer listens to the silence; a certainty that God is close, which dares not look into eyes that are still haunted by divine remoteness; a hope for some glory other than a crown of thorns.

The lonely godforsakenness of his dying and the hellish godlessness of his burial combined to confirm one of two unthinkable conclusions: either that he had never been God’s love and power enfleshed – which left the desperate world still waiting for the coming near of justice and of peace; or, worse still, that this had been God’s last, best effort against the tyrants, and that sin’s hatred and the power of death had proved impregnable against the fragile flower of grace incarnate.

If at this moment a person who lived so close to God is lying in a criminal’s grave, rejected, relation-less, and God-betrayed, what reason has the world to believe that even on the best of days God is with us, comforting the weak, resisting the tyrants, vindicating the innocent, battling the demonic? And if it is only through the eternal Word and Son that we see, know and have access to the  Father and Creator, then the silencing of the Word and the terminating of the Son hellishly certify the world as an emptiness wherein no God is visible, knowable, or touchable, or quite possibly even present.

The stone is rolled away. The grave is emptied. Jesus is resurrected. The Spirit vindicates and verifies Jesus, proving that Jesus was and is, in fact, the Son of God. As at first, bringing form out of chaos, calling existence out of nothing, so now the Lord is again self-justified as creative in barrenness, life-giving in the midst of death; and far from being abandoned, we, too, may be persuaded now that nothing in life or death shall finally separate us from God’s love.

The Risen Jesus in the Grave

What does it mean when we reread the story knowing that Jesus is resurrected, knowing that He is God? We now know the full scenario, and we can see with hindsight that the Friday had not been the last day of Jesus after all, but the first day of a new, unfinished, never-ending history.

It is given to Thomas to name Jesus eleven days after Calvaryas Lord and God. We usually condemn Thomas of doubting when we should see rather his passionate conviction, the archetypal Christian confession He sees that Jesus is not just alive in victory and triumph over death but by the fact of His gaping wounds which confirm His earlier death. Thomas didn’t doubt. He believed that the pierced one who was dead, is God!

And if Jesus is God, then how can we fathom the extremity of the story that unites the Lord God with a human corpse – with a man who has in some eyes been murdered by criminals, and in others executed as a criminal? What a grotesque display of inept miscalculation, the boundlessness of human folly, the myopia of hatred! We have to wince, with embarrassment and shame, at the charge of blasphemy, the mock trappings of monarchy, the taunting challenge to prove himself the “Son of God,” when we know that the object of this self-righteousness and scorn – which is our own – will, on the third day, be vindicated and affirmed precisely as the righteous one of God and his anointed, kingly Son.

What does it mean for us when we learn that it was in fact God that we crucified and buried? How can we contemplate a dead God? The answer is that we cannot. Even for Christians, the history of the church has shown our inability to fathom God on the cross and God in the tomb. The explanations came: Jesus became the Son through His resurrection (adoptionism); God suspended His incarnation at the point of suffering and death; or, simply, Jesus was not God.

These heretical, yet sometimes accepted, ideas were imports from Platonism and Gnosticism, which presupposed the immutability and impassibility of God, eternity as opposed to God’s future, and the immortality of the soul. Even today it is scandalous to propose that God is movable, feeling, open to His future for the world and not simply immortal but resurrected. How could anyone fathom God in the grave? God is brought to His end in the silent tomb. God dies.

Either we decide that the place of human death is so demonic and destructive that not even God would have the power to survive and overcome it; or it seems a place too despicable and lowly for the God of power and glory to be found there. But we must pay heed to the story and let it critique our philosophies and presuppositions.

Crucifixion of the Trinity

The Trinity is a community, a family. Each person of the Trinity: the Father, Son and Spirit are equal interrelated and self-differentiated. The openness and space between the persons within the Godhead is room held open for others outside the family. So the Father sends the Son into the midst of our humanness, our captivity to pain and suffering, and our distance from our Maker. The Son is the messianic One, whose life, death and resurrection promise the world its liberation and us our intimate place within the fellowship of the Trinity. And God sends the Spirit also, in whose power these hopes for the world’s transformation and our own are already being realized, as we look toward the end when, the Son delivers the kingdom to the Father.

What then does it mean for the Trinity to experience the death?

Death in God.

This is the Son, very God of very God, dead in the grave. This is the crucified and buried God.

This means that we can no longer casually say that God is immortal as if it’s a given attribute because He has experienced mortality. He drank the dregs of humanity and died like all men and women. He conquered death by dying. He became immortal through mortality. God has taken death into Himself. The death of Jesus meant death in God.

This is not the death of God because the Father and the Spirit do not die. But this is death in God, since through the cross death and its division does pierce the life and heart of the triune family.

We do not perceive this as God against God (i.e. the Son saving us from the Father) because not only does the Father so love the world that He gives His only Son (John 3:16) but the Son also loves us and gives Himself up for us (Rom. 8:32 and Gal 2:20). This is the unity of the Godhead forged in the surrender of the Father and the submission of the Son for the sake of their love for one another and their love for us.

Death of God.

We know that the victory is proclaimed in the resurrection. But the empty tomb does not cancel out the cross or the occupied tomb, but rather confirms beyond all earlier doubt that God was there, upon that cross and in that tomb. That One who was dead and repulsive, executed, scandalously murdered, and perished. He is God. (Mark15:39)

If this man Jesus is the humanity of God, then God’s humanness has given in to inhumanity and dehumanization. The one who made us has, when human destiny lay in the balance, yielded to those who would unmake us, to the perverters of justice, the corrupters of truth, the annihilators of life. In a world of oppression, poverty and victimization, we affirm our seeming godlessness. In fact, we acknowledge a world in which it is possible to live without God and thus be godless. In fact, in the words of Bonhoeffer, God lets himself be pushed out of the world on to the cross and Christ helps us not by virtue of his omnipotence, but by virtue of his weakness and suffering.

In the silence we hear the voice of atheism, not as the denial of God, but as no God: godlessness. As Dostoyevsky said, “This would cause anyone to lose his faith.” We must listen to this voice because it iconoclastically crushes our idolatrous concepts about God. We must also let the voice articulate our own words when we feel abandoned by God or left alone in a world seemingly abandoned by God.

Not just death in God but the death of God allows us to speak about God in the grave that contradicts all false theisms. (His death annihilates; negates the negative.) We need to sit from within the grave and point out the false gods that need to be deposed in our world today.

God’s willingness to die in solidarity with our death is just what prevents humanity from becoming divine – the ultimate idolatry (Gen 3:5). Rather, the cross releases us from the original sin of wishing to be Gods and liberates us at last to be truly human. The being of the dead man defines God’s own being. God no longer wishes to be the living God without this dead man. Through His death, God points to a “becoming” through perishability.

In His death, the Triune God reveals love’s power as its weakness; frail, selfless, surrender to the other is the way it flourishes and survives. Love carries death within itself. The one who dies to self in love is all the more fully alive.

How else could we contemplate the deaths of our loved ones, the deaths of our friends living on the streets, and our deaths without God? We could not. For as the patristic axiom rightly reads: What is not assumed cannot be healed. God assumed all of what it means to be human, thus healing humanity.

The suffering of the Father.

If Jesus is given over to death, what does the Father experience? Is then the absence of God in the death of Jesus the failure of divine love, which subjects the Son to unmerited judgment and an outrageous fate? Or is it the failure of divine power, which deserts the Son to helplessness before the onslaught of overwhelming evil?

For if God is his Father, and if he is truly forsaken in his death then we are dealing with a real and not just a felt abandonment.

What kind of God does this? Here God is forsaken by God. This is even the breakdown of the relationship that constitutes the very life of the Trinity: the Son does not merely lose His Sonship; the Father also loses His fatherhood.

In the death of Jesus, the deity of his God and Father is at stake. Divine presence in the diabolic grave simply implicates God as colluding in divine absence.

The Father also suffers the death of His Son, not by dying but by the absence of the Son. Hear the words of a father who lost his son to a premature death: “Through the prism of my tears I have seen a suffering God. It is said of God that no one can behold his face and live. I always thought this meant that no one could see his splendor and live. A friend said perhaps it meant that no one could see his sorrow and live. Or perhaps sorrow is splendor. God, instead of explaining our suffering, shares it.” This is the suffering love of the Father separated from the Son because the Son died.

But God’s raising of Jesus on the third day announces loudly to the world which killed him that every word spoken by this despised, rejected, and afflicted one was true. Who but God, the Maker of all, can bring the dead to life? Thus does the resurrection not only authenticate God’s powerful deity and loving fatherhood; it also confirms and vindicates the divine Sonship of the risen one, which was so in doubt while his body lay interred throughout the second day.

Here is divinity, ultimate reality, not self-sufficient but existing for the sake of others; not self-preserving but fulfilled through self-expenditure; not invulnerable but exposed to opposition and resistance; not static and immobile but subject to novelty and change!

Learning to Die

God in the grave on the Sabbath between Good Friday and Easter Morning demands us to follow Him. He says, “Take up your cross and follow Me.” This we do but only because God has gone before us, taking it all up on Himself, suffering, dying, waiting and rising.

We are the Body of Christ. And we are only the Body as we are sent. But we should not quickly spiritualize the Body but rather look at the actual Body of Christ: broken, swollen, bruised, dead. God is the one who knows how to die and knows that in accepting death there is life, and life only through accepting death. We are the Corpse of Christ sent into the world, not without the wounds, but bearing them as healing for the nations.

We are the Body of Christ sent into a world that is re-crucifying God (Heb. 6:6). They crucify God by denying His existence and by pushing Him out of the world and out of history. The also crucify Him by crucifying those created in His image, namely, the poor and oppressed.

The guilty despair and cold forsakenness of the second day give way on the third to joy, relief, deliverance. Today the mood is similar to that of guilty prisoners, sentenced to die, hearing the word “no condemnation”, which means reprieve and pardon; of the terminally ill miraculously restored to health and vigor…

Likewise the victims of the world’s godlessness, those bruised and crushed beneath the heel of the powerful, have cause, on hearing Easter’s story, to raise their heads in dignity and hope. By raising Christ, the weak and helpless victim of unjust cruelty, the Father not only vindicates the Son but verifies the faith for which the Son died – the self-promoters who destroy others cannot prove victorious in the end; for the way of life leads only down the path of risky, loving self-expenditure and humble servitude.

We also live the experience of God in the grave in our praying. For prayer is power in utter powerlessness.

Prayer in powerlessness is prayer from the tomb where Jesus’ dead body lies. This is not prayer as the last resort but prayer as entrusting ourselves totally to God who works powerfully through the powerlessness of the grave. In prayer we are postured to denounce any idolatry of self-reliance and glorify the name and character of God as the world’s sole maker and redeemer, before whom we are powerless, empty and guilty, but in whom we find grace, our needs met, our sins forgiven, our fears quelled, our foes conquered, and our hopes fulfilled. But how do we pray to a crucified and buried God?

We pray through self-surrender. For if the surrender of power is the form, and the only form, that God’s power takes, and if vulnerable self-abandonment is itself the creative energy which is bringing history powerfully to its fulfillment, we discover that prayer which leads to obedient action is our only response. To pray to the crucified God is, therefore, to affirm and practice radical dependence and surrender to the point of death itself – which may be why so few of us truly know how to pray or even wish to do so.

But how can God, who’s sovereignty and power are realized through suffering and contradiction, answer our prayers in power? Here, the God before whom in prayer we bow, mysteriously bows to us – finite creatures and sometimes destructive enemies – resolving not to be God without us but with us, exercising lordship only through us.

When we renounce our claims to power, independence, do-it-yourself, prestige and authority, which are all claims to be God, we open ourselves up for the power of God to work through us.

Our prayerfully acknowledged dependence on God, in short, frees the God who depends on us to direct the surpassing power of dependent, self-negating love against our self-sufficiency. Here we affirm our dependence, which our culture abhors, on God to give us our daily bread and to deliver us from evil. This prayer iconoclastically destroys our pretensions to be God-like.

We cry out with the psalmist:

O Lord, God of my salvation,
when, at night, I cry out in your presence,
let my prayer come before you;
incline your ear to my cry.

For my soul is full of troubles,
and my life draws near to Sheol.
I am counted among those who go down to the Pit;
I am like those who have no help,
like those forsaken among the dead,
like the slain that lie in the grave,
like those whom you remember no more,
for they are cut off from your hand.
You have put me in the depths of the Pit,
in the regions dark and deep. (Psalm 88:1-6)

While we thought that darkness, loneliness, godforsakenness, and death were our experience, we turn to see that they are also God’s. This is the reality of Jesus’ experience. This is God in the grave.

Couched within the agony and lament, the psalmist asks:

Do you work wonders for the dead?
Do the shades rise up to praise you? Selah
Is your steadfast love declared in the grave…?
Are your wonders known in the darkness,
or your saving help in the land of forgetfulness?

Although the queries echo pain and unbelief, the very articulation of the questions indicates a deep faith, the faith that Someone is there to answer. And the answer comes: “Yes.” Yes, God works wonders among the dead and brings forth praise from the grave, but only because God dwelled in the darkness, experienced it and absorbed its wrath. God’s wonders are known in the darkness.

Dumnezeu în mormânt

Ne aflăm în sezonul pascal, dar de multe ori reducem patimile lui Isus la săptămâna dinaintea învierii Lui, şi rareori ne gândim asupra clipei dintre cruce şi înviere când Dumnezeu era în mormânt. Vreau să începem să contemplăm moartea lui Dumnezeu. Pe scurt, eu vreau să ne deschidem gândirea şi inimile la Isus Răstignit în mormânt, apoi la Isus Înviat dintre cei morti şi in cele din urma, la ce înseamnă moartea Fiului pentru Dumnezeul Triun. Vreau să închei cu câteva implicaţii pentru vieţile şi slujirea noastră.

Isus Răstignit în Mormânt

În timp ce ne gândim la Isus suferind un proces crud şi vicios, tortura şi moartea, vreau să ne aşezăm pe noi însine în locul celor prezenţi atunci: Maria, maica lui Isus, Ioan, Petru, Maria Magdalena. Cum s-au simţit ei când Cel care îi iubea era dus într-un mod irevocabil spre sfârşitul Lui? Ce să mai credem despre acestOmcare tocmai murise ca un criminal? Ce credeau ei când Cel care a purtat speranţele lor pentru viaţă şi viitor a fost pus într-un mormânt? Ce greutate a apăsat pe sufletele lor în timp ce piatra era rostogolită şi sigilată ca nimeni să nu mai ajungă la trupul Lui? Să ne imaginam stând împreună cu ucenicii: risipiţi, ruşinaţi şi plini de teamă. Noi nu ştim ce se va întâmpla mâine. Tot ceea ce ştim este că sperantele noastre s-au năruit . Totul a încetat. Noi aşteptăm în tăcere.

În ziua de după moartea Lui, Isus nu era un erou, salvator sau mântuitor. El este mort şi dus pentru totdeauna, condamnat ca un păcătos, un rebel şi blasfemiator, care a plătit preţul unui tragic eşec. El, pur şi simplu, a murit şi cauza Lui a murit împreună cu El total falsificată şi terminată.

Am aşezat imaginea “Corpul Mort al lui Isus în Mormânt”, pictat de Hans Holbein, deoarece portretizează în mod realist pe Dumnezeu în mormânt. Faţa lui este tumefiată; pielea lui – vânătă; El este în descompunere. Acesta a fost punctul de referinţă al romanului lui Dostoievski, Idiotul. El însuşi a spus că “cineva ar putea să-şi piardă credinţa privind un asemenea tablou.” Şi eu cred că trebuie să ne gândim la asta deoarece în mormântul rău-mirositor se află trupul lovit, zdrobit şi acum în descompunere care nu seamănă cu Isus în care am crezut. Imaginea nu are dimensiunea verticală deoarece El este rupt de cer, de viaţă, de Tatăl. Are doar o imagine orizontală deoarece Dumnezeu nu este nicaieri mai uman decât pe cruce şi în mormânt: Ecce Homo, adică, Iată Omul!

Suntem lăsaţi fără cuvinte: a fost El cu adevărat Cel care a declarat că este?

Există astăzi o “credinţă” care a uitat ce înseamnă să te îndoieşti; un mod de-a auzi care nu mai ascultă tăcerea; o certitudine că Dumnezeu este aproape dar nu îndrăzneşte să se uite în ochii bântuiţi de înstrăinare divină; o speranţă pentru o altă slavă decât o coroană de spini.

Prin singurătatea părăsirii divine în moartea Lui şi groaza lipsei de Dumnezeu în înmormântarea Lui, se îmbină să confirme una dintre două concluzii de negândit: ori El n-a fost niciodată dragostea şi puterea lui Dumnezeu întrupate – care lasă o lume disperată în aşteptare pentru apropierea dreptăţii şi păcii; sau, mai rău, El a reprezentat ultimul şi cel mai bun efort al lui Dumnezeu împotriva tiranilor, şi că ura păcatului şi puterea morţii s-au dovedit de neînvins împotriva florii fragile a harului încarnat.

Dacă în acest moment o persoană care a trăit atât de aproape de Dumnezeu zace ca un criminal în mormânt, respins, părăsit, şi tradat de Dumnezeu, ce motiv are lumea să creadă că chiar în zilele cele mai bune Dumnezeu este cu noi, mângâindu-i pe cei slabi, împotrivindu-se tiranilor, făcând dreptate celor nevinovaţi, şi luptându-se cu puterile demonice? Şi dacă numai prin Cuvântul etern şi prin Fiul vedem, cunoaştem şi avem acces la Tatăl şi Creatorul, atunci tăcerea Cuvântului şi nimicirea Fiului certifică în mod terifiant lumea ca un gol în care Dumnezeu nu este vizibil, cognoscibil, palpabil, sau chiar prezent.

Dar… piatra este dată la o parte. Mormântul este gol… Isus a înviat!!! Duhul Îl adevereşte pe Isus, dovedind că El a fost şi este, în fapt, Fiul lui Dumnezeu. Ca la început, aducând o formă din haos, chemând existenţa din nimic, la fel acum Domnul este autoîndreptăţit din nou ca fiind creativ în nerodnicie, dăruind viaţă în mijlocul morţii; şi departe de a fi părăsiţi, noi putem fi convinşi acum că nimic în viaţă sau în moarte nu ne poate despărţi de dragostea lui Dumnezeu.

Isus Înviat în Mormânt

Ce înseamnă pentru noi atunci când recitim istoria ştiind că Isus este înviat, că El este Dumnezeu? Acum noi ştim întregul scenariu şi putem vedea, privind în urmă, că Vinerea nu a fost deloc ultima zi a lui Isus; dimpotrivă ,a fost prima zi a unei noi şi nesfârşite istorii.

I-a fost dat lui Toma să-L numească pe Isus ca Domn şi Dumnezeu cu unsprezece zile după Calvar. De obicei îl condamnăm pe Toma pentru că s-a îndoit si nu putem vedea mai degrabă convingerea lui pasionată şi marturisirea arhetipală creştină: când el Îl vede pe Isus nu doar viu în biruinţă şi triumf asupra morţii ci prin rănile deschise care confirmă moartea Lui de mai devreme. Toma nu s-a îndoit, ci a crezut că Cel pironit care a fost mort, este Dumnezeu.

Şi dacă Isus este Dumnezeu, atunci cum putem înţelege extremitatea istoriei care uneşte Domnul Dumnezeu cu un corp uman – cu un om care în ochii unora a fost ucis de criminali şi în al altora a fost ucis ca un criminal? Ce imagine grotescă a socotirii greşite, a nebuniei nemarginite a omului, şi a orbirii de ură! Noi trebuie să ne cutremurăm cu ruşine în faţa acuzaţiei de blasfemie, bătăii de joc a monarhiei, şi provocării ironice de a se dovedi pe Sine însuşi ca Fiul al lui Dumnezeu, când noi ştim că obiectul dispretului si al autoîndreptăţirii, care de fapt ne aparţin, vor fi dovedite şi afirmate a treia zi precis ca fiind Cel Neprihănit, Fiul regal.

Ce înseamnă pentru noi când întelegem că de fapt Dumnezeu era Cel pe care L-am răstignit şi înmormântat? Cum putem contempla un Dumnezeu mort? Răspunsul este că nu putem. Chiar şi pentru creştini, istoria bisericii a arătat inabilitatea noastră de-a înţelege un Dumnezeu rastignit pe cruce si apoi inchis într-un mormânt. Explicaţiile care au urmat au fost: Isus a devenit Fiu prin înviere (adopţie); Dumnezeu a fost atârnat în incarnarea Lui la punctul suferinţei şi morţii (suspendare); sau, simplu, Isus n-a fost Dumnezeu.

Aceste idei eretice si totuşi uneori acceptate au fost importate din Platonism şi Gnosticism care presupuneau imuabilitatea şi impasibilitatea lui Dumnezeu, eternitatea ca fiind opusa viitorului lui Dumnezeu şi imortalitatea sufletului opusa învierii. Chiar şi astăzi este scandalos sa avansezi ideea că Dumnezeu este mutabil, deschis viitorului său, deschis către lume şi nu doar nemuritor dar înviat. Cum ar putea cineva sa inteleaga un Dumnezeu în mormînt? Dumnezeu a fost adus la sfarşitul Său într-un mormînt tăcut. Dumnezeu moare. Ori decidem că locul mortii umane este atât de demonic şi distructiv încât nici măcar Dumnezeu nu are putere să supravieţuiască şi s-o învingă sau pare a fi un loc prea jos şi dispreţuit ca un Dumnezeu al puterii şi al gloriei să fie găsit acolo. Dar noi trebuie să dăm atentie istoriei şi să criticăm filosofiile şi supoziţiile noastre.

Crucificarea Trinităţii

Trinitatea este o comunitate, o familie. Fiecare persoană a Trinităţii: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt in mod egal interrelaţionate şi autodiferenţiate. Deschiderea şi spaţiul între persoanele Dumnezeirii este loc deschis pentru cei din afara familiei. Aşa că Tatăl Îl trimite pe Fiul în mijlocul umanităţii noastre, a captivităţii noastre în durere şi suferinţă, şi a distanţei noastre de Creatorul nostru. Fiul este acel Mesia a cărui viaţă, moarte şi înviere promite lumii eliberarea ei iar nouă locul de intimitate în părtăşie cu Trinitatea. Şi Dumnezeu trimite de asemenea Duhul Său în puterea căruia aceste speranţe pentru transformarea lumii şi a noastră au fost deja realizate, uitându-ne la sfârşit când Fiul predă Împărăţia Tatălui. Ce înseamnă pentru Trinitate să experimenteze moartea?

Moartea în Dumnezeu. Acesta este Fiul, Dumnezeu din Dumnezeu, mort în mormânt. Acesta este Dumnezeul crucificat şi ingropat. Aceasta înseamnă că nu mai putem afirma că Dumnezeu este nemuritor sau fără de moarte ca si cum ar fi un atribut dat deoarece el a experimentat moartea. A băut drojdia umanităţii şi a murit ca toţi bărbaţii şi femeile. El a cucerit moartea murind. A devenit nemuritor prin moarte. Dumnezeu a luat moartea in El. Moartea lui Isus a însemnat moartea in Dumnezeu. Nu este moartea lui Dumnezeu deoarece Tatăl şi Duhul nu mor. Este o moarte in Dumnezeu când, prin cruce, moartea şi diviziunea ei străpung viaţa şiinima familiei triune. Nu este Dumnezeu împotriva lui Dumnezeu deoarece putem citi Rom.8:32 şi Gal. 2:20. Aceasta este unitatea Dumnezeului Triun în ascultarea supusă a Fiului faţă de voinţa Tatălui.

Moartea lui Dumnezeu

Noi ştim că biruinţa este proclamată în înviere. Dar mormântul gol nu anulează crucea sau mormântul ocupat, dimpotrivă confirmă dincolo de toate îndoielile de dinainte că Dumnezeu a fost acolo pe crucea aceea şi în acel mormânt. Acel care a fost mort şi respingător, executat, ucis în mod scandalos şi dat la pierzare. El este Dumnezeu (Marcu15:39).

Dacă acest om, Isus, este umanitatea lui Dumnezeu, atunci omenirea lui Dumnezeu s-a predat în faţa inumanităţii şi dezumanizării. Când soarta umană atârna în balanţă, Acel care ne-a creat a cedat celor care ne-ar distruge, călcătorilor de lege, corupătorilor de adevăr, şi anhilatorilor vieţii. Într-o lume a asupririi, sărăciei şi victimizării, noi afirmăm aparenţa noastră de a fi fără Dumnezeu. Recunoaştem o lume în care se crede ca este posibil să trăim fără Dumnezeu. De fapt, Dumnezeu s-a lăsat să fie împins din lume pe cruce şi Hristos ne ajută nu prin virtutea atotputerniciei Lui ci prin virtutea slăbiciunii şi a suferinţei Lui.

În tăcere, auzim vocea ateismului; nu a negării lui Dumnezeu, ci a lipsei de Dumnezeu. Aşa cum a spus Dostoevski, “Asta ar face ca oricine să-şi piardă credinţă.” Trebuie să ascultăm aceasta voce deoarece striveşte în mod iconoclast conceptele noastre idolatre despre Dumnezeu. Moartea lui Dumnezeu distruge modul în care noi ni L-am imaginat. Trebuie, de asemenea, să lăsăm vocea să articuleze propriile noastre cuvinte atunci când ne simţim abandonaţi sau lăsaţi singuri într-o lume care pare abandonată de Dumnezeu.

Nu este doar moarte în Dumnezeu, ci moartea lui Dumnezeu care ne permite să vorbim despre Dumnezeu în mormânt care contrazice toate teismele false. (Moartea lui anhilează; neagă negaţia). Trebuie să stăm inăuntrul mormântului şi să aratăm zeii falşi care trebuie alungaţi din lumea noastră de azi.

Voinţa lui Dumnezeu de a muri în solidaritate cu moartea noastră este tocmai ceea ce previne umanitatea de a deveni divina – idolatria culminantă (Gen 3:5). Dimpotrivă, crucea ne eliberează de păcatul orginar de a dori să fim Dumnezei şi ne dă libertate să fim cu adevărat umani. Fiinţa acestui om mort defineşte propria fiinţa a lui Dumnezeu. Dumnezeu nu mai doreşte să fie Dumnezeu viu fără acestOmmort. Prin moartea Lui, Dumnezeu arată spre o devenire prin perisabilitate.

În moartea Lui, Dumnezeul Triun revelează puterea dragostei în slăbăciune; fragilitate, lepădare de sine, şi predare în faţa celuilalt. Acesta este modul în care ea înfloreşte şi supravieţuieşte. Dragostea poartă moarte înlauntrul ei. Cel care moare faţă de sine însuşi în dragoste este cu atât mai plin de viaţă.

Cum altfel putem contempla moartea celor dragi ai noştri, moartea copiilor străzii, şi propria noastră moarte fără Dumnezeu? Nu putem. Aşa cum scrie în afirmaţia patristică: Ceea ce nu este asumat nu poate fi vindecat. Dumnezeu si-a asumat tot ce înseamnă a fi uman, astfel aducând vindecare umanităţii.

Suferinţa Tatălui

Dacă Isus este dat morţii, ce experimentează Tatăl? Este absenţa lui Dumnezeu în moartea lui Isus eşecul dragostei divine, ceea ce Îl expune pe Fiu la o judecată nemeritată şi la o soartă nedreaptă? Sau este eşecul puterii divine, care Îl abandonează pe Fiu, lăsându-L neajutorat în faţa atacurilor demonice copleşitoare?

Dacă Dumnezeu este Tatăl Lui, şi dacă Fiul este părăsit cu adevărat în moartea Lui, atunci avem de a face cu un abandon real nu numai cu unul simţit.

Ce fel de Dumnezeu face asta? Aici Dumnezeu este părăsit de Dumnezeu. Asta este chiar ruperea relaţiei care constituie însăşi viaţa Trinităţii: Fiul nu-şi pierde numai calitate de Fiu; Tatăl de asemenea Îşi pierde calitate de Tată.

În moartea lui Isus, divinitatea Tatălului Lui este în joc. Prezenţa divină în mormântul diabolic implică faptul că Dumnezeu se manifestă chiar şi într-o aparentă absenţă a Sa.

Tatăl suferă moarte, nu prin a muri ci prin absenţa şi moartea Fiului Său. Asculta cuvintele unui tată care şi-a pierdut fiul la moarte prematură: “Prin prisma lacrimilor mele am văzut un Dumnezeu care suferă. Se spune că nimeni nu poate să-L vadă pe Dumnezeu şi să trăiască. Întotdeauna am crezut că asta înseamnă că nimeni nu poate să vadă splendoarea Lui şi să trăiască. Un prieten a spus că probabil înseamnă că nimeni nu poate vedea durerea Lui şi să trăiască. Sau poate că durerea Lui este splendoare. Dumnezeu, în loc să explice suferinţele noastre, le împărtăşeşte.” Aceasta este dragostea Tatălui care suferă fiind separat de Fiul Său deoarece El a murit.

Dar învierea lui Isus de către Dumnezeu în a treia zi anunţă cu putere lumii care L-a ucis că fiecare cuvânt spus de acest dispreţuit, respins şi nenorocit a fost adevărat. Cine altul decât Dumnezeu, Făcătorul tuturor, poate aduce moartea la viaţă? În acest fel, învierea nu numai că autentifică divinitatea atotputernică şi dragostea părintească, ci confirmă de asemenea şi dovedeşte calitatea de Fiu divin al Celui înviat; calitate pusă la îndoială în timp ce trupul Său zăcea îngropat pe durata celor  două zile.

Aici este divinitatea, realitatea ultimă, nu autosuficientă ci existând de dragul altora; nu autopăstrătoare ci împlinită prin dăruire de Sine; nu invulnerabilă ci expusă la opoziţie şi respingere; nu statică şi imobilă ci supusa noutăţii şi schimbării.

Învăţând să mor

Dumnezeu în mormânt în Sabat între Vinerea Mare şi Dimineaţa Învierii ne cere să-L urmăm. El spune, “Ia-ţi crucea şi urmează-mă!” Noi putem face aceasta doar pentru că El a mers înaintea noastră, luând totul asupra Lui, suferind, murind, aşteptând şi înviind.

Noi suntem Trupul lui Hristos. Şi suntem Trupul numai pentru a fi trimişi. Dar n-ar trebui să spiritualizăm Trupul ci, dimpotrivă, să ne uităm la Trupul actual al lui Hristos: zdrobit, tumefiat, bătut, mort. Dumnezeu este Cel care ştie cum să moară şi ştie ca acceptarea morţii înseamnă viaţa. Noi suntem Corpul lui Hristos trimis în lume, nu fără răni, ci purtându-le pentru vindecarea naţiunilor.

Noi suntem Trupul lui Hristos trimis într-o lume care Îl recrucifică pe Dumnezeu (Evrei 6:6). Ei Îl crucifică pe Dumnezeu negând existenţa Lui şi împingându-L afară din lume şi din istorie. Ei Îl crucifică de asemenea crucificându-i pe cei creaţi după chipul Lui, şi anume pe cei săraci şi asupriţi. “Dar unde s-a înmulţit păcatul, acolo harul s-a înmulţit şi mai mult” (Romani5:20).

Disperarea vinovată şi părăsirea rece a celei de a doua zi ne deschide o cale în a treia zi pentru bucurie, alinare şi izbăvire. Azi, sentimentul este asemănător cu cel pe care îl simte un prizonier vinovat, condamnat la moarte şi care aude cuvintele “nici o condamnare”, care înseamnă suspendarea pedepsei şi iertare.

De asemenea, victimele lumii fără Dumnezeu,cei care sunt călcaţi şi zdrobiţi sub călcâiul celor puternici au motiv, ascultând istoria Paştelui, să-şi ridice capetele cu demnitate şi speranţă. Prin învierea lui Hristos, Tatăl nu numai că face dreptate  victimelor slabe si neajutorate ale crudei injustitii pentru Fiul ci şi dovedeşte credinţa pentru care a murit El. Cei care se promovează şi care distrug pe alţii nu se dovedesc ca fiind victorioşi la sfârşit; deoarece calea vieţii presupune asumarea riscului pe drumul dăruirii de sine şi slujirii smerite.

Noi trăim experienţa lui Dumnezeu în mormânt prin rugăciune. Pentru că rugăciunea reprezintă puterea în neputinţă cumplită.

Rugăciunea în neputinţă este rugăciunea din mormânt unde zace trupul mort al lui Isus. Asta nu este o rugăciune spusă când celelalte alternative sunt epuizate, ci reprezintă încredinţarea noastră totală lui Dumnezeu care lucrează cu putere prin neputinţa mormântului. În rugăciune ne aflăm în postura de a denunţa orice idolatrie de autodependenţă şi de a glorifica numele şi caracterul lui Dumnezeu ca Singurul Făcător şi Răscumpărător al lumii, în faţa căruia noi suntem neputincioşi, goi şi vinovaţi, dar în care noi găsim har, nevoile implinite, păcatele iertate, temerile îndepărtate, duşmanii învinşi, şi speranţele implinite. Dar cum să ne rugăm unui Dumnezeu crucificat şi îngropat?

Ne rugăm prin autopredare. Pentru că dacă predarea puterii este singura formă prin care se manifestă puterea lui Dumnezeu, şi dacă lepădare de sine vulnerabilă este energia creativă care aduce istoria la implinire cu putere, descoperim că rugăciunea care duce la acţiune în ascultare este singurul nostru răspuns. Să ne rugăm Dumnezeului răstignit înseamnă, de aceea, să afirmăm şi să practicăm dependenţa radicală şi predare până la punctul morţii înseşi – care poate fi motivul pentru care atât de puţini dintre noi ştiu cum să se roage cu adevărat sau chiar nu doresc s-o facă.

Dar cum poate Dumnezeu, a cărui suveranitatea şi putere sunt realizate prin suferinţă şi contradicţie, să răspundă rugăciunilor noastre cu putere? Aici, Dumnezeul în faţa căruia îngenunchem în rugăciune, în mod misterios, îngenunchează în faţa noastră sa ne spele picioarele; noi, creaturi finite şi uneori duşmani distructivi! În rugăciune, vedem că Dumnezeu este hotărât să nu fie Dumnezeu fără noi ci numai cu noi, exercitîndu-şi domnia numai prin noi.

Când renunţăm la pretenţia noastră, la putere, la independenţă, la “fac după cum mă taie capul”, la prestigiu şi autoritate, care sunt pretenţii la a fi D-zei, ne deschidem pe noi înşine puterii lui Dumnezeu de a lucra prin noi.

Dependenţa noastră de Dumnezeu recunoscută în rugăciune Îl eliberează pe Dumnezeu care depinde de noi să dirijeze puterea neîntrecută a dragostei dependente şi a negării de sine împotriva autosuficienţei noastre. Aici afirmăm dependenţa noastră de Dumnezeu să ne dea pâinea cea de toate zilele şi să ne izbăvească de Cel Rău; o astfel de dependenţă nu este suportată de cultura în care trăim. Această rugăciune distruge în mod iconoclast pretenţiile noastre de a fi ca Dumnezeu.

“Doamne, Dumnezeule mântuirii mele! Zi şi noapte strig înaintea Ta! Stau întins printre cei morţi, ca cei ucişi şi culcaţi în mormânt, de care nu-Ţi mai aduci aminte, şi care sunt despărţiţi de mâna Ta! M-ai aruncat în groapa cea mai de jos, în întuneric, în adâncuri” (Psalmul 88:1,5-6). Acesta este Dumnezeu în mormânt. Aceasta este realitatea experienţei lui Isus.

“Oare pentru morţi faci Tu minuni? Sau se scoală morţii să Te laude? Se vorbeşte de bunătatea Ta în mormânt, şi de credincioşia Ta în Adânc? Sunt cunoscute minunile Tale în întuneric, şi dreptatea Ta înţarauitării?” (Psalmul 88:10-12). Cu o credinţă adâncă, putem răspunde: “DA.”