Dumnezeu în mormânt

Ne aflăm în sezonul pascal, dar de multe ori reducem patimile lui Isus la săptămâna dinaintea învierii Lui, şi rareori ne gândim asupra clipei dintre cruce şi înviere când Dumnezeu era în mormânt. Vreau să începem să contemplăm moartea lui Dumnezeu. Pe scurt, eu vreau să ne deschidem gândirea şi inimile la Isus Răstignit în mormânt, apoi la Isus Înviat dintre cei morti şi in cele din urma, la ce înseamnă moartea Fiului pentru Dumnezeul Triun. Vreau să închei cu câteva implicaţii pentru vieţile şi slujirea noastră.

Isus Răstignit în Mormânt

În timp ce ne gândim la Isus suferind un proces crud şi vicios, tortura şi moartea, vreau să ne aşezăm pe noi însine în locul celor prezenţi atunci: Maria, maica lui Isus, Ioan, Petru, Maria Magdalena. Cum s-au simţit ei când Cel care îi iubea era dus într-un mod irevocabil spre sfârşitul Lui? Ce să mai credem despre acestOmcare tocmai murise ca un criminal? Ce credeau ei când Cel care a purtat speranţele lor pentru viaţă şi viitor a fost pus într-un mormânt? Ce greutate a apăsat pe sufletele lor în timp ce piatra era rostogolită şi sigilată ca nimeni să nu mai ajungă la trupul Lui? Să ne imaginam stând împreună cu ucenicii: risipiţi, ruşinaţi şi plini de teamă. Noi nu ştim ce se va întâmpla mâine. Tot ceea ce ştim este că sperantele noastre s-au năruit . Totul a încetat. Noi aşteptăm în tăcere.

În ziua de după moartea Lui, Isus nu era un erou, salvator sau mântuitor. El este mort şi dus pentru totdeauna, condamnat ca un păcătos, un rebel şi blasfemiator, care a plătit preţul unui tragic eşec. El, pur şi simplu, a murit şi cauza Lui a murit împreună cu El total falsificată şi terminată.

Am aşezat imaginea “Corpul Mort al lui Isus în Mormânt”, pictat de Hans Holbein, deoarece portretizează în mod realist pe Dumnezeu în mormânt. Faţa lui este tumefiată; pielea lui – vânătă; El este în descompunere. Acesta a fost punctul de referinţă al romanului lui Dostoievski, Idiotul. El însuşi a spus că “cineva ar putea să-şi piardă credinţa privind un asemenea tablou.” Şi eu cred că trebuie să ne gândim la asta deoarece în mormântul rău-mirositor se află trupul lovit, zdrobit şi acum în descompunere care nu seamănă cu Isus în care am crezut. Imaginea nu are dimensiunea verticală deoarece El este rupt de cer, de viaţă, de Tatăl. Are doar o imagine orizontală deoarece Dumnezeu nu este nicaieri mai uman decât pe cruce şi în mormânt: Ecce Homo, adică, Iată Omul!

Suntem lăsaţi fără cuvinte: a fost El cu adevărat Cel care a declarat că este?

Există astăzi o “credinţă” care a uitat ce înseamnă să te îndoieşti; un mod de-a auzi care nu mai ascultă tăcerea; o certitudine că Dumnezeu este aproape dar nu îndrăzneşte să se uite în ochii bântuiţi de înstrăinare divină; o speranţă pentru o altă slavă decât o coroană de spini.

Prin singurătatea părăsirii divine în moartea Lui şi groaza lipsei de Dumnezeu în înmormântarea Lui, se îmbină să confirme una dintre două concluzii de negândit: ori El n-a fost niciodată dragostea şi puterea lui Dumnezeu întrupate – care lasă o lume disperată în aşteptare pentru apropierea dreptăţii şi păcii; sau, mai rău, El a reprezentat ultimul şi cel mai bun efort al lui Dumnezeu împotriva tiranilor, şi că ura păcatului şi puterea morţii s-au dovedit de neînvins împotriva florii fragile a harului încarnat.

Dacă în acest moment o persoană care a trăit atât de aproape de Dumnezeu zace ca un criminal în mormânt, respins, părăsit, şi tradat de Dumnezeu, ce motiv are lumea să creadă că chiar în zilele cele mai bune Dumnezeu este cu noi, mângâindu-i pe cei slabi, împotrivindu-se tiranilor, făcând dreptate celor nevinovaţi, şi luptându-se cu puterile demonice? Şi dacă numai prin Cuvântul etern şi prin Fiul vedem, cunoaştem şi avem acces la Tatăl şi Creatorul, atunci tăcerea Cuvântului şi nimicirea Fiului certifică în mod terifiant lumea ca un gol în care Dumnezeu nu este vizibil, cognoscibil, palpabil, sau chiar prezent.

Dar… piatra este dată la o parte. Mormântul este gol… Isus a înviat!!! Duhul Îl adevereşte pe Isus, dovedind că El a fost şi este, în fapt, Fiul lui Dumnezeu. Ca la început, aducând o formă din haos, chemând existenţa din nimic, la fel acum Domnul este autoîndreptăţit din nou ca fiind creativ în nerodnicie, dăruind viaţă în mijlocul morţii; şi departe de a fi părăsiţi, noi putem fi convinşi acum că nimic în viaţă sau în moarte nu ne poate despărţi de dragostea lui Dumnezeu.

Isus Înviat în Mormânt

Ce înseamnă pentru noi atunci când recitim istoria ştiind că Isus este înviat, că El este Dumnezeu? Acum noi ştim întregul scenariu şi putem vedea, privind în urmă, că Vinerea nu a fost deloc ultima zi a lui Isus; dimpotrivă ,a fost prima zi a unei noi şi nesfârşite istorii.

I-a fost dat lui Toma să-L numească pe Isus ca Domn şi Dumnezeu cu unsprezece zile după Calvar. De obicei îl condamnăm pe Toma pentru că s-a îndoit si nu putem vedea mai degrabă convingerea lui pasionată şi marturisirea arhetipală creştină: când el Îl vede pe Isus nu doar viu în biruinţă şi triumf asupra morţii ci prin rănile deschise care confirmă moartea Lui de mai devreme. Toma nu s-a îndoit, ci a crezut că Cel pironit care a fost mort, este Dumnezeu.

Şi dacă Isus este Dumnezeu, atunci cum putem înţelege extremitatea istoriei care uneşte Domnul Dumnezeu cu un corp uman – cu un om care în ochii unora a fost ucis de criminali şi în al altora a fost ucis ca un criminal? Ce imagine grotescă a socotirii greşite, a nebuniei nemarginite a omului, şi a orbirii de ură! Noi trebuie să ne cutremurăm cu ruşine în faţa acuzaţiei de blasfemie, bătăii de joc a monarhiei, şi provocării ironice de a se dovedi pe Sine însuşi ca Fiul al lui Dumnezeu, când noi ştim că obiectul dispretului si al autoîndreptăţirii, care de fapt ne aparţin, vor fi dovedite şi afirmate a treia zi precis ca fiind Cel Neprihănit, Fiul regal.

Ce înseamnă pentru noi când întelegem că de fapt Dumnezeu era Cel pe care L-am răstignit şi înmormântat? Cum putem contempla un Dumnezeu mort? Răspunsul este că nu putem. Chiar şi pentru creştini, istoria bisericii a arătat inabilitatea noastră de-a înţelege un Dumnezeu rastignit pe cruce si apoi inchis într-un mormânt. Explicaţiile care au urmat au fost: Isus a devenit Fiu prin înviere (adopţie); Dumnezeu a fost atârnat în incarnarea Lui la punctul suferinţei şi morţii (suspendare); sau, simplu, Isus n-a fost Dumnezeu.

Aceste idei eretice si totuşi uneori acceptate au fost importate din Platonism şi Gnosticism care presupuneau imuabilitatea şi impasibilitatea lui Dumnezeu, eternitatea ca fiind opusa viitorului lui Dumnezeu şi imortalitatea sufletului opusa învierii. Chiar şi astăzi este scandalos sa avansezi ideea că Dumnezeu este mutabil, deschis viitorului său, deschis către lume şi nu doar nemuritor dar înviat. Cum ar putea cineva sa inteleaga un Dumnezeu în mormînt? Dumnezeu a fost adus la sfarşitul Său într-un mormînt tăcut. Dumnezeu moare. Ori decidem că locul mortii umane este atât de demonic şi distructiv încât nici măcar Dumnezeu nu are putere să supravieţuiască şi s-o învingă sau pare a fi un loc prea jos şi dispreţuit ca un Dumnezeu al puterii şi al gloriei să fie găsit acolo. Dar noi trebuie să dăm atentie istoriei şi să criticăm filosofiile şi supoziţiile noastre.

Crucificarea Trinităţii

Trinitatea este o comunitate, o familie. Fiecare persoană a Trinităţii: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt in mod egal interrelaţionate şi autodiferenţiate. Deschiderea şi spaţiul între persoanele Dumnezeirii este loc deschis pentru cei din afara familiei. Aşa că Tatăl Îl trimite pe Fiul în mijlocul umanităţii noastre, a captivităţii noastre în durere şi suferinţă, şi a distanţei noastre de Creatorul nostru. Fiul este acel Mesia a cărui viaţă, moarte şi înviere promite lumii eliberarea ei iar nouă locul de intimitate în părtăşie cu Trinitatea. Şi Dumnezeu trimite de asemenea Duhul Său în puterea căruia aceste speranţe pentru transformarea lumii şi a noastră au fost deja realizate, uitându-ne la sfârşit când Fiul predă Împărăţia Tatălui. Ce înseamnă pentru Trinitate să experimenteze moartea?

Moartea în Dumnezeu. Acesta este Fiul, Dumnezeu din Dumnezeu, mort în mormânt. Acesta este Dumnezeul crucificat şi ingropat. Aceasta înseamnă că nu mai putem afirma că Dumnezeu este nemuritor sau fără de moarte ca si cum ar fi un atribut dat deoarece el a experimentat moartea. A băut drojdia umanităţii şi a murit ca toţi bărbaţii şi femeile. El a cucerit moartea murind. A devenit nemuritor prin moarte. Dumnezeu a luat moartea in El. Moartea lui Isus a însemnat moartea in Dumnezeu. Nu este moartea lui Dumnezeu deoarece Tatăl şi Duhul nu mor. Este o moarte in Dumnezeu când, prin cruce, moartea şi diviziunea ei străpung viaţa şiinima familiei triune. Nu este Dumnezeu împotriva lui Dumnezeu deoarece putem citi Rom.8:32 şi Gal. 2:20. Aceasta este unitatea Dumnezeului Triun în ascultarea supusă a Fiului faţă de voinţa Tatălui.

Moartea lui Dumnezeu

Noi ştim că biruinţa este proclamată în înviere. Dar mormântul gol nu anulează crucea sau mormântul ocupat, dimpotrivă confirmă dincolo de toate îndoielile de dinainte că Dumnezeu a fost acolo pe crucea aceea şi în acel mormânt. Acel care a fost mort şi respingător, executat, ucis în mod scandalos şi dat la pierzare. El este Dumnezeu (Marcu15:39).

Dacă acest om, Isus, este umanitatea lui Dumnezeu, atunci omenirea lui Dumnezeu s-a predat în faţa inumanităţii şi dezumanizării. Când soarta umană atârna în balanţă, Acel care ne-a creat a cedat celor care ne-ar distruge, călcătorilor de lege, corupătorilor de adevăr, şi anhilatorilor vieţii. Într-o lume a asupririi, sărăciei şi victimizării, noi afirmăm aparenţa noastră de a fi fără Dumnezeu. Recunoaştem o lume în care se crede ca este posibil să trăim fără Dumnezeu. De fapt, Dumnezeu s-a lăsat să fie împins din lume pe cruce şi Hristos ne ajută nu prin virtutea atotputerniciei Lui ci prin virtutea slăbiciunii şi a suferinţei Lui.

În tăcere, auzim vocea ateismului; nu a negării lui Dumnezeu, ci a lipsei de Dumnezeu. Aşa cum a spus Dostoevski, “Asta ar face ca oricine să-şi piardă credinţă.” Trebuie să ascultăm aceasta voce deoarece striveşte în mod iconoclast conceptele noastre idolatre despre Dumnezeu. Moartea lui Dumnezeu distruge modul în care noi ni L-am imaginat. Trebuie, de asemenea, să lăsăm vocea să articuleze propriile noastre cuvinte atunci când ne simţim abandonaţi sau lăsaţi singuri într-o lume care pare abandonată de Dumnezeu.

Nu este doar moarte în Dumnezeu, ci moartea lui Dumnezeu care ne permite să vorbim despre Dumnezeu în mormânt care contrazice toate teismele false. (Moartea lui anhilează; neagă negaţia). Trebuie să stăm inăuntrul mormântului şi să aratăm zeii falşi care trebuie alungaţi din lumea noastră de azi.

Voinţa lui Dumnezeu de a muri în solidaritate cu moartea noastră este tocmai ceea ce previne umanitatea de a deveni divina – idolatria culminantă (Gen 3:5). Dimpotrivă, crucea ne eliberează de păcatul orginar de a dori să fim Dumnezei şi ne dă libertate să fim cu adevărat umani. Fiinţa acestui om mort defineşte propria fiinţa a lui Dumnezeu. Dumnezeu nu mai doreşte să fie Dumnezeu viu fără acestOmmort. Prin moartea Lui, Dumnezeu arată spre o devenire prin perisabilitate.

În moartea Lui, Dumnezeul Triun revelează puterea dragostei în slăbăciune; fragilitate, lepădare de sine, şi predare în faţa celuilalt. Acesta este modul în care ea înfloreşte şi supravieţuieşte. Dragostea poartă moarte înlauntrul ei. Cel care moare faţă de sine însuşi în dragoste este cu atât mai plin de viaţă.

Cum altfel putem contempla moartea celor dragi ai noştri, moartea copiilor străzii, şi propria noastră moarte fără Dumnezeu? Nu putem. Aşa cum scrie în afirmaţia patristică: Ceea ce nu este asumat nu poate fi vindecat. Dumnezeu si-a asumat tot ce înseamnă a fi uman, astfel aducând vindecare umanităţii.

Suferinţa Tatălui

Dacă Isus este dat morţii, ce experimentează Tatăl? Este absenţa lui Dumnezeu în moartea lui Isus eşecul dragostei divine, ceea ce Îl expune pe Fiu la o judecată nemeritată şi la o soartă nedreaptă? Sau este eşecul puterii divine, care Îl abandonează pe Fiu, lăsându-L neajutorat în faţa atacurilor demonice copleşitoare?

Dacă Dumnezeu este Tatăl Lui, şi dacă Fiul este părăsit cu adevărat în moartea Lui, atunci avem de a face cu un abandon real nu numai cu unul simţit.

Ce fel de Dumnezeu face asta? Aici Dumnezeu este părăsit de Dumnezeu. Asta este chiar ruperea relaţiei care constituie însăşi viaţa Trinităţii: Fiul nu-şi pierde numai calitate de Fiu; Tatăl de asemenea Îşi pierde calitate de Tată.

În moartea lui Isus, divinitatea Tatălului Lui este în joc. Prezenţa divină în mormântul diabolic implică faptul că Dumnezeu se manifestă chiar şi într-o aparentă absenţă a Sa.

Tatăl suferă moarte, nu prin a muri ci prin absenţa şi moartea Fiului Său. Asculta cuvintele unui tată care şi-a pierdut fiul la moarte prematură: “Prin prisma lacrimilor mele am văzut un Dumnezeu care suferă. Se spune că nimeni nu poate să-L vadă pe Dumnezeu şi să trăiască. Întotdeauna am crezut că asta înseamnă că nimeni nu poate să vadă splendoarea Lui şi să trăiască. Un prieten a spus că probabil înseamnă că nimeni nu poate vedea durerea Lui şi să trăiască. Sau poate că durerea Lui este splendoare. Dumnezeu, în loc să explice suferinţele noastre, le împărtăşeşte.” Aceasta este dragostea Tatălui care suferă fiind separat de Fiul Său deoarece El a murit.

Dar învierea lui Isus de către Dumnezeu în a treia zi anunţă cu putere lumii care L-a ucis că fiecare cuvânt spus de acest dispreţuit, respins şi nenorocit a fost adevărat. Cine altul decât Dumnezeu, Făcătorul tuturor, poate aduce moartea la viaţă? În acest fel, învierea nu numai că autentifică divinitatea atotputernică şi dragostea părintească, ci confirmă de asemenea şi dovedeşte calitatea de Fiu divin al Celui înviat; calitate pusă la îndoială în timp ce trupul Său zăcea îngropat pe durata celor  două zile.

Aici este divinitatea, realitatea ultimă, nu autosuficientă ci existând de dragul altora; nu autopăstrătoare ci împlinită prin dăruire de Sine; nu invulnerabilă ci expusă la opoziţie şi respingere; nu statică şi imobilă ci supusa noutăţii şi schimbării.

Învăţând să mor

Dumnezeu în mormânt în Sabat între Vinerea Mare şi Dimineaţa Învierii ne cere să-L urmăm. El spune, “Ia-ţi crucea şi urmează-mă!” Noi putem face aceasta doar pentru că El a mers înaintea noastră, luând totul asupra Lui, suferind, murind, aşteptând şi înviind.

Noi suntem Trupul lui Hristos. Şi suntem Trupul numai pentru a fi trimişi. Dar n-ar trebui să spiritualizăm Trupul ci, dimpotrivă, să ne uităm la Trupul actual al lui Hristos: zdrobit, tumefiat, bătut, mort. Dumnezeu este Cel care ştie cum să moară şi ştie ca acceptarea morţii înseamnă viaţa. Noi suntem Corpul lui Hristos trimis în lume, nu fără răni, ci purtându-le pentru vindecarea naţiunilor.

Noi suntem Trupul lui Hristos trimis într-o lume care Îl recrucifică pe Dumnezeu (Evrei 6:6). Ei Îl crucifică pe Dumnezeu negând existenţa Lui şi împingându-L afară din lume şi din istorie. Ei Îl crucifică de asemenea crucificându-i pe cei creaţi după chipul Lui, şi anume pe cei săraci şi asupriţi. “Dar unde s-a înmulţit păcatul, acolo harul s-a înmulţit şi mai mult” (Romani5:20).

Disperarea vinovată şi părăsirea rece a celei de a doua zi ne deschide o cale în a treia zi pentru bucurie, alinare şi izbăvire. Azi, sentimentul este asemănător cu cel pe care îl simte un prizonier vinovat, condamnat la moarte şi care aude cuvintele “nici o condamnare”, care înseamnă suspendarea pedepsei şi iertare.

De asemenea, victimele lumii fără Dumnezeu,cei care sunt călcaţi şi zdrobiţi sub călcâiul celor puternici au motiv, ascultând istoria Paştelui, să-şi ridice capetele cu demnitate şi speranţă. Prin învierea lui Hristos, Tatăl nu numai că face dreptate  victimelor slabe si neajutorate ale crudei injustitii pentru Fiul ci şi dovedeşte credinţa pentru care a murit El. Cei care se promovează şi care distrug pe alţii nu se dovedesc ca fiind victorioşi la sfârşit; deoarece calea vieţii presupune asumarea riscului pe drumul dăruirii de sine şi slujirii smerite.

Noi trăim experienţa lui Dumnezeu în mormânt prin rugăciune. Pentru că rugăciunea reprezintă puterea în neputinţă cumplită.

Rugăciunea în neputinţă este rugăciunea din mormânt unde zace trupul mort al lui Isus. Asta nu este o rugăciune spusă când celelalte alternative sunt epuizate, ci reprezintă încredinţarea noastră totală lui Dumnezeu care lucrează cu putere prin neputinţa mormântului. În rugăciune ne aflăm în postura de a denunţa orice idolatrie de autodependenţă şi de a glorifica numele şi caracterul lui Dumnezeu ca Singurul Făcător şi Răscumpărător al lumii, în faţa căruia noi suntem neputincioşi, goi şi vinovaţi, dar în care noi găsim har, nevoile implinite, păcatele iertate, temerile îndepărtate, duşmanii învinşi, şi speranţele implinite. Dar cum să ne rugăm unui Dumnezeu crucificat şi îngropat?

Ne rugăm prin autopredare. Pentru că dacă predarea puterii este singura formă prin care se manifestă puterea lui Dumnezeu, şi dacă lepădare de sine vulnerabilă este energia creativă care aduce istoria la implinire cu putere, descoperim că rugăciunea care duce la acţiune în ascultare este singurul nostru răspuns. Să ne rugăm Dumnezeului răstignit înseamnă, de aceea, să afirmăm şi să practicăm dependenţa radicală şi predare până la punctul morţii înseşi – care poate fi motivul pentru care atât de puţini dintre noi ştiu cum să se roage cu adevărat sau chiar nu doresc s-o facă.

Dar cum poate Dumnezeu, a cărui suveranitatea şi putere sunt realizate prin suferinţă şi contradicţie, să răspundă rugăciunilor noastre cu putere? Aici, Dumnezeul în faţa căruia îngenunchem în rugăciune, în mod misterios, îngenunchează în faţa noastră sa ne spele picioarele; noi, creaturi finite şi uneori duşmani distructivi! În rugăciune, vedem că Dumnezeu este hotărât să nu fie Dumnezeu fără noi ci numai cu noi, exercitîndu-şi domnia numai prin noi.

Când renunţăm la pretenţia noastră, la putere, la independenţă, la “fac după cum mă taie capul”, la prestigiu şi autoritate, care sunt pretenţii la a fi D-zei, ne deschidem pe noi înşine puterii lui Dumnezeu de a lucra prin noi.

Dependenţa noastră de Dumnezeu recunoscută în rugăciune Îl eliberează pe Dumnezeu care depinde de noi să dirijeze puterea neîntrecută a dragostei dependente şi a negării de sine împotriva autosuficienţei noastre. Aici afirmăm dependenţa noastră de Dumnezeu să ne dea pâinea cea de toate zilele şi să ne izbăvească de Cel Rău; o astfel de dependenţă nu este suportată de cultura în care trăim. Această rugăciune distruge în mod iconoclast pretenţiile noastre de a fi ca Dumnezeu.

“Doamne, Dumnezeule mântuirii mele! Zi şi noapte strig înaintea Ta! Stau întins printre cei morţi, ca cei ucişi şi culcaţi în mormânt, de care nu-Ţi mai aduci aminte, şi care sunt despărţiţi de mâna Ta! M-ai aruncat în groapa cea mai de jos, în întuneric, în adâncuri” (Psalmul 88:1,5-6). Acesta este Dumnezeu în mormânt. Aceasta este realitatea experienţei lui Isus.

“Oare pentru morţi faci Tu minuni? Sau se scoală morţii să Te laude? Se vorbeşte de bunătatea Ta în mormânt, şi de credincioşia Ta în Adânc? Sunt cunoscute minunile Tale în întuneric, şi dreptatea Ta înţarauitării?” (Psalmul 88:10-12). Cu o credinţă adâncă, putem răspunde: “DA.”