This category contains 46 posts

Henri Nouwen “the Beloved” – part 6

These sermons was formative for me and for all of us in Word Made Flesh. I will post it in 8 parts:


Henri Nouwen “the Beloved” – part 5

These sermons was formative for me and for all of us in Word Made Flesh. I will post it in 8 parts:

Henri Nouwen “the Beloved” – part 4

These sermons was formative for me and for all of us in Word Made Flesh. I will post it in 8 parts:

Henri Nouwen “the Beloved” – part 3

These sermons was formative for me and for all of us in Word Made Flesh. I will post it in 8 parts:

Henri Nouwen “the Beloved” – part 2

These sermons was formative for me and for all of us in Word Made Flesh. I will post it in 8 parts:

Henri Nouwen “the Beloved” – part 1

These sermons was formative for me and for all of us in Word Made Flesh. I will post it in 8 parts:

Henri Nouwen “the Beloved” part 1

This sermon was formative for me and for all of us in Word Made Flesh. I will post it in 8 parts:

The Poor as a Point of Meeting

“Blessed are the peacemakers for they shall be called sons of God.” Matthew 5:9

A few years back in Kolkata, I was working at Mother Teresa’s Home for the Dying where I met another American who had just finished his doctorate studies in Ireland. The theme of his studies was the politics of peace. His desire was to work with the United Nations for the establishment of peace policies, but he wanted to come to India to get some experience working with people. I thought that India was an interesting place for him to come because of the dire poverty, the threat of different forms of violence, and the variety of faiths, cultures, languages, and histories. I asked him if in his doctorate studies he had ever seen a place where policy-making had successfully created peace. He said that policy-making never created peace; it could only create space for dialog or create structures that maintain peace.

I told my new American friend about an organization that I had visited a day earlier called L’arche that cares for people with handicaps. I told him that it was a hopeful model of people from different backgrounds living together in peace. Though the organization was founded by Christians, they accept people from different faiths, and in India that means people from the Hindu, Muslim, Buddhist and Christian faiths as well as others. The name of this particular home was appropriately called Asha Niketan “Home of Hope”, and that is what I saw it to be. There people came together each day in prayer to be closer to God and to serve those with handicaps. Though we may criticize the lack of persuasion to a personal relationship with Jesus Christ, the community exists in self-giving love. There they make peace. They do not curtail conflicts in the name of peace, but they work through them for the sake of peace. That is because peace is not the absence of conflict but the presence of justice and love. And love, justice and peace are fruits of the Spirit and not the fruits of policy-making.

At the L’arche community, it is evident that the poor have the potential to be a point of meeting for people of diverse cultures, beliefs and histories to come together and serve on their behalf. In a world where violence breeds violence, the poor give us the opportunity to lay down our weapons of destruction and to pick up tools of service. The weakest and most vulnerable provide a place where we can come together, and they show us the potentiality of striving for peace, justice and love. As Christians, we are called to love the poor. But we are not so naive to think that the poor can be separated from the world in which they live – a world of godlessness and idolatry. As we love God with all our heart, mind, soul and strength and as we minister to the distressing disguise of Jesus in the poor, we must soberly engage the whole world with all her “regimes of truth.”

Mahumut Aydin said, “[I]n a globalized world, the duty of adherents of different religious traditions should not be to claim the superiority of their own religious tradition as an a priori entity, but to show in practice how much their faith brings liberation to the poor and how much it contributes to the development of the common good” (“Globalization and the Gospel: A Muslim View”). Many of those living in pluralistic societies share this view and see it as a way in which we can live together while keeping “our religion” private. Though Aydin is saying something important, his statement cannot be normative for the fundamental motivations of the Church’s mission.

We do agree with Aydin that liberation of the poor does point to faith. We recall that throughout Jesus’ life, He pointed to the liberation of the poor as a sign of the coming Kingdom and to point to His Sonship (Luke 7:19-22). Likewise, faith in God does develop the common good. When the God of love indwells His people, His people love. Where His Kingdom is, the world cannot escape the goodness of God. That is why Jesus says that He causes the sun to rise on both the evil and the good (Matt. 5:45), and it is not insignificant that the evil are mentioned before the good.

We must also recognize that Aydin is correct in saying that the integrity of our Christianity can be measured by our relationship with the poor. Jesus says that “Whatever we do to the least of these, we do it unto Him.” If we are not serving the least of these, how are we being Christian? James reminds us that true and pure religion is this: ministering to the orphans and widows and remaining pure in the world.” If we – you and me and not just the institutions to which we belong – are not ministering to the defenseless and marginalized, how is our religion true? One does well to remember that religion (religio) means “to bind” in Latin. This term can have two diametrically opposing connotations: bonding or bondage. When we bond with the poor through solidarity and service, our religion is true; when our religion simply becomes a worldview that saves us or legitimizes our lifestyles, we live in bondage.

We can also follow Aydin in affirming that Christianity is not a religion of superiority. Christ leads us to seek the last place, even the place of death. We are not called to what the world sees as victory but to what it terms victimization. In 2 Corinthians 4, Paul outlines how our faith is victorious when it is vulnerable. Unfortunately, we usually reject this place of vulnerability. Desmond Tutu said, “I fear that we have all been so seduced by the success ethics that we have forgotten that in a very real sense the church was meant to be a failing community.” The missioligist David Bosch said, “A church which follows the model of the victim-missionary is one that is called to be a source of blessing to society without being destined to regulate it. It knows that the Gospel ceases to be Gospel when it is foisted upon people.” At the same time, we believe in Jesus Christ because He is worth believing in. We therefore can stand before the world with what Lesslie Newbigin terms “proper confidence” which is a firm commitment to truth. 

As we reject the world’s terminology of superiority and power, so we must be critical about legitimizing our faith through our practice or, as Aydin puts it, “to show in practice how much their faith brings liberation to the poor and how much it contributes to the development of the common good”. Of course, faith and practice are intricately related. Christian belief normatively shapes Christian practices, and engaging in practices can lead to the acceptance and deeper understanding of these beliefs. As Dietrich Bonhoeffer said, “Only the obedient believe, and those who believe are obedient” (The Cost of Discipleship). But we must ask with Miroslav Volf, “What grounds what: belief or practice?” (Practicing Theology). Is our service among the poor rooted in our faith in God, or is our faith in God rooted in our service among the poor? Subordinating beliefs to practices, as contemporary popular and academic culture does, leads to the completely functionalizing of beliefs. We as Christians must realize, as Volf asserts, that “adequate beliefs about God cannot be ultimately grounded in a way of life; a way of life must be grounded in adequate beliefs about God.” We identify with God through beliefs, and we encourage practices for the sake of God (Col. 3:23, 24).

Because belief has priority, we must concern ourselves with the disputed truth claims about God and that unambiguously includes the “regimes of truth” of other faiths and ideologies. That means that as we go into the world to preach Good News to the poor, we engage other claims to truth. If we detour these truth-claims, we are not faithful to truth but permissive of lies, and we are not makers of peace but accomplices of injustice. All regimes of truth are critiqued by the Truth which we come to know in the person of Jesus Christ. Truth is a person which demands that we be personally involved. “Truth, then, is available only to the one who is personally committed to the truth grasped. Knowing cannot be severed from living and acting, for we cannot know the truth unless we seek it with love and unless our love commits us to action” (Lesslie Newbigin, Proper Confidence). In response to Aydin that means that we cannot separate our faith and action at any point and that our service (truth-commitment) to the poor is rooted in our belief in God (Truth) who loves and identifies with the poor.

How, then, do we engage the world? How do we come together as human beings to serve other human beings? How do we minister among the poor? How do we become peacemakers? How do we affirm the truth within diverse beliefs while critiquing the false truth claims? I do not want to offer any simple answers to these questions, but I want to provide a platform from which we can respond.

The poor can be a point of unity. When we put aside our own initiatives and selfish motivations, we can come together for the sake of the Other. We can do this together with people from other denominations and religions. Often, in our ministry among the poor, we have had non-believers work alongside us. They are not defining our motivations or direction, but they are participating in this work which we pray is bringing glory to God. Here we are not accentuating our differences but celebrating our common humanity. Behind this base of relationship lies a theology of creation. The Bible tells us that we are all created in God’s image. Yet, we are not primarily looking at our commonness as humanity; rather, we are looking together at the God in whose image humanity was created. Monotheism led to the concept of a single humanity. This is the God of whom it is said, “Hear o Israel, the Lord your God is one.” The one God in whose image humanity is created intrinsically links every person to every other person. But, as I said earlier, this does not mean that we blindly accept one another’s beliefs. What it does mean, in effect, is that we have created a point of meeting where we can mutually challenge one another.

360673052_74314353c4The poor can be an instrument through which God makes Himself known. Some theologians use the phrase “epistemological privilege of the poor” to describe the ability of the poor to understand and receive the gospel. To the poor, the Gospel really is Good News. Likewise, God often speaks and makes Himself known to the non-poor through the poor. Here we recognize a theology of the Spirit of Jesus. When we witness the injustice that the poor suffer, we can find hope in the God that is actively championing their cause. I know some non-Christians who are fervent advocates for the poor. As Christians, we can recognize and affirm the Spirit of Christ that moves beyond the edges of the Church into the world for which He died.

We can come together with all humanity to serve the poorest and weakest. There is a humble place of solidarity in our human frailty and inability. But we cannot come together to offer simple solutions. When confronted with poverty, we are confronted by suffering and dying that exposes our own powerlessness. We can confess that our solutions are exhausted. We take heart in something that Dietrich Bonhoeffer said in Germany during World War Two – a time and place where “the Final Solution” was propagated. Bonhoeffer said that Christians should not base their faith on the scientific method. He said we are not seeking after solutions to problems; we believe, rather, in the redemption of sinful, broken creation. Here lies a theology of redemption. Taking our foothold in God’s action, we as Christians can speak of redemption in the face of problems such as death and poverty. We can witness to a God who suffers with us and who has defeated sin and death.


Solitudine – Comunitate – Slujire by Henri Nouwen

Prietenul si colegul nostru, Vitale Diacenco, a tradus acest rezumat al gandirii lui Henri Nouwen:

Cuvintele discipol (elev) și disciplină au aceeași rădăcină – lucru care m-a fascinat din totdeauna. Din momentul în care ai făcut alegerea și ai spus: „Da, vreau să-L urmez pe Isus”, întrebarea pe care trebuie să ți-o pui este: „Ce discipline ar putea să mă ajute să rămân credincios acestei alegeri?” Dacă vrem să fim discipoli/ucenici ai lui Isus, trebuie să trăim o viață disciplinată.

Când spun „disciplină”, nu mă refer la control. De exemplu, atunci când spun că știu psihologie sau economie, prin asta înțeleg că am un anumit control într-un domeniu de cunoaștere. Când îmi disciplinez copiii, încerc, de fapt, să îi controlez, cât de puțin.

Dar, atunci când vorbim despre viața spirituală, cuvântul „disciplină” înseamnă „a crea un anumit spațiu în care Dumnezeu să poată lucra”. Disciplină înseamnă să nu lași ca totul în viață să se reducă la ocupație. Disciplină – înseamnă că undeva ai un loc liber și, cu siguranță, nu ești preocupat. În viața spirituală, disciplină înseamnă a crea un spațiu în care ceva ce n-ai planificat sau la care nu te-ai gândit să poată avea loc.

Mă gândesc la trei discipline care sunt importante pentru noi să rămânem credincioși, astfel – noi nu doar devenim ucenici, ci și continuăm să fim ucenici. Aceste discipline pot fi găsite într-un text din Scriptură cu care suntem familiari, dar care ne poate surprinde, descoperind că vorbește despre disciplină:

„În zilele acelea, Isus S-a dus în munte să se roage și a petrecut toată noaptea în rugăciune către Dumnezeu. Când s-a făcut ziuă, a chemat pe ucenicii Săi și a ales dintre ei doisprezece pe care i-a numit apostoli și anume: pe Simon, pe care l-a numit și Petru; pe Andrei, fratele lui; pe Iacov; pe Filip; pe Bartolomeu; pe Matei; pe Toma; pe Iacov, fiul lui Alfeu; pe Simon, numit Zilotul; pe Iuda, fiul lui Iacov și pe Iuda Iscarioteanul, care s-a făcut vânzător.

S-a pogorât împreună cu ei și S-a oprit într-un podiș unde se aflau mulți uceinici ai Lui și o mare mulțime de oameni, care veniseră din toată Iudea, din Ierusalim și de pe lângă marea Tirului și a Sidonului ca să-L asculte și să fie vindecați de boalele lor. Cei chinuiți de duhuri necurate erau vindecați. Și tot norodul căuta să se atingă de El, pentru că din El ieșea o putere care-i vindeca pe toți” (Evanghelia după Luca 6:12-19)

Este o istorioară minunată, care începe noaptea, continuă dimineața și se termină după-amiază. Isus a stat toată noaptea singur cu Dumnezeu. Dimineața El a adunat pe apostolii Săi în jurul Lui și a format o comunitate, iar după amiază, împreună cu apostolii Săi, El a mers și a predicat Cuvântul și a vindecat pe cei bolnavi.

Atenție la ordinea în care apar evenimentele: solitudine – comunitate – slujire. Noaptea este pentru solitudine, dimineața este pentru comunitate, iar după-amiaza – pentru slujire.

De așa de multe ori, în slujire, am vrut să fac așa cum am crezut eu că este bine. Dacă nu a mers, am făcut apel la alții și am zis „Te rog!” – căutând o comunitate care să mă ajute. Dacă nici aceasta nu a mers, poate că am început să mă rog.

Dar ordinea pe care Isus ne învață este exact inversă. Ea începe cu a sta cu Dumnezeu în solitudine; aceasta crează părtășie, o comunitate de oameni cu care misiunea începe să fie trăită și, în final, această comunitate pleacă împreună pentru a vindeca și a proclama Vestea Bună.

Cred că putem privi solitudinea, comunitatea și slujirea ca fiind trei discipline cu ajutorul cărora creem un spațiu pentru Dumnezeu. Dacă creem acest spațiu în care Dumnezeu poate acționa și vorbi, ceva surprinzător se va întâmpla.

Tu și eu suntem chemați să practicăm aceste discipline dacă vrem să fim discipoli.

Solitudine înseamnă să stai cu Dumnezeu și numai cu El. Există un spațiu pentru așa ceva în viața ta?

De ce este așa de important să fii cu Dumnezeu și numai cu Dumnezeu pe vârful muntelui? Este important pentru că acesta este locul unde poți auzi vocea Celui care te numește „preaiubit”. A te ruga înseamnă a asculta de Cel care te numește „fiica Mea preaiubită”, „fiul Meu preaiubit”, „copilul Meu preaiubit”. A te ruga înseamnă a lăsa ca această voce să vorbească în centrul ființei tale; înseamnă a lăsa ca această voce să răsune în întreaga ta ființă.

Cine sunt eu? Eu sunt preaiubitul Tatălui. Această voce a auzit-o Isus când a ieșit din apele râului Iordan: „Tu ești Fiul Meu preaiubit în care Îmi găsesc plăcerea”. Și Isus ne-a spus – mie și ție – că suntem iubiți în aceeași măsură în care și El este iubit. Aceeași voce te așteaptă și pe tine. Când nu ceri să auzi această voce, nu poți să mergi și să fii liber în această lume.

Isus a ascultat această voce tot timpul și ca rezultat a fost în stare să meargă direct înainte în viață. Oamenii L-au aplaudat sau au râs de El, L-au lăudat sau L-au respins, I-au strigat „Osana!” sau „Răstignește-L!”. Dar în mijlocul tuturor acestora, Isus a știut un singur lucru – Eu sunt preaiubitul! Eu sunt Cel în care Dumnezeu Își găsește plăcerea. El a rămas alipit de ceea ce I-a spus această voce.

Există o mulțime de alte voci care strigă – „Demonstrează-ne că ești preaiubit”, „Demonstrează-ne că ai valoare”, „Demonstrează-ne că ai ceva de spus în această lume”, „Fă ceva care să fie relevant”, „Asigură-te că îți faci un nume”, „Cel puțin aigură-te că ai cât de puțină putere – atunci oamenii te vor iubi, atunci oamenii vor spune că ești minunat, că ești mare”.

Aceste voci sunt atât de puternice în această lume. Acestea au fost vocile pe care Isus le-a auzit imediat după ce a auzit vocea care Îi spunea: „Tu ești preaiubitul Meu”. O altă voce I-a spus: „Demonstrează că ești preaiubitul Tatălui. Fă ceva. Fă niște pâini din aceste pietre. Fii sigur că ești vestit. Aruncă-Te de pe Templu și toți Te vor cunoaște. Pune mâna pe ceva putere ca să poți avea cu adevărat influență. Nu vrei să ai influență? Nu pentru asta ai venit?”

Isus a răspuns: „Nu, nu trebuie să demonstrez nimic. Eu deja sunt preaiubitul Tatălui.”

Îmi place foarte mult tabloul lui Rembrandt Întoarcerea fiului risipitor. Tatăl îl îmbrățișează pe fiul lui, o îmbrățișează pe fiica lui, îl atinge pe fiul lui, o atinge pe fiica lui și spune: „Ești preaiubitul meu. Ești preaiubita mea. Nu te voi întreba nimic. Indiferent unde ai fost, indiferent ce ai făcut și indiferent ce spun oamenii despre tine – tu ești preaiubitul meu, tu ești preaiubita mea. Ești în siguranță în îmbrățișarea mea. Te ating. Ești în siguranță sub aripile mele. Poți să te întorci acasă, căci Numele Meu este Cel care are milă, Numele Meu este Dragoste.

Dacă păstrezi aceste lucruri în mintea ta, poți face față unui succes uluitor, cât și unor pierderi nemaipomenite, fără să-ți pierzi identitatea, pentru că identitatea ta este că tu ești preaiubit. Cu mult înainte ca tatăl sau mama ta, frații sau surorile tale, învățătorii tăi, cei din biserica ta sau orice altă persoană, te-au atins – într-un mod ziditor sau pentru a te răni – cu mult înainte ca o anumită persoană să te fi respins sau o altă persoană să te fi lăudat – această voce a fost acolo dintotdeauna. „Te iubesc cu o iubire veșnică.” Această dragoste a existat înainte ca tu să te naști și va exista după ce vei muri.

O viață de cincizeci, șaizeci, șaptezeci sau o sută de ani este doar o clipă în care poți spune: „Da, și eu Te iubesc, Doamne!” Dumnezeu a devenit așa de vulnerabil, așa de mic, așa de dependent în iesle și pe cruce și El ne întreabă: „Mă iubești? Mă iubești? Chiar Mă iubești?”

Iată unde începe slujirea, pentru că libertatea ta este ancorată în afirmarea faptului că ești preaiubit. Aceasta te împuternicește să mergi în lume și să atingi oamenii, să-i vindeci, să vorbești cu ei și să îi faci conștienți că sunt preaiubiți, aleși și binecuvântați. Când descoperi că ești preaiubit de Dumnezeu, vezi că și ceilalți oameni sunt preaiubiți și scoți la iveală acest lucru. Unul din misterele incredibile ale dragostei lui Dumnezeu este – cu cât cunoști mai bine cât de mult ești iubit, cu atât vei vedea mai bine cât de mult sunt iubiți frații și surorile tale din marea familie umană.

Dar, aceasta nu este un lucru ușor. Isus a petrecut toată noaptea în rugăciune. Aceasta este o ilustrație a faptului că rugăciunea nu este ceva ce tu în mod obligatoriu îl vei simți. Nu este o voce pe care tu în mod obligatoriu o vei auzi cu urechile tale. Nu este în mod obligatoriu o intuiție pe care o vei avea deodată în mintea ta limitată. (Inima lui Dumnezeu este mult mai mare ca inima omului, mintea lui Dumnezeu este mult mai mare ca mintea omului și lumina lui Dumnezeu este așa de puternică, încât te poate orbi și te poate face să te simți ca și cum ai fi în întuneric.)

Dar tu trebuie să te rogi. Trebuie să asculți vocea care te numește preaiubit, altfel vei alerga împrejur cerșind afirmație, laudă, succes. Și asta înseamnă că tu nu ești liber.

O, dacă am putea pune deoparte o jumătate de oră pe zi, timp în care să nu facem nimic decât să luăm un cuvânt simplu din Evanghelie și să-l punem în fața noastră – de exemplu „Domnul este Păstorul meu. Nu voi duce lipsă de nimic”. Spune aceste cuvinte de trei ori și tu știi că nu este adevărat ceea ce spui, pentru că îți dorești și îmi doresc o mulțime de lucruri. Iată de ce suntem așa de nervoși. Dar dacă continuăm să rostim acest adevăr, acest adevăr adevărat – „Domnul este Păstorul meu. Nu voi duce lipsă de nimic” – și lăsăm ca acest adevăr să coboare din mintea noastră în inima noastră, încet-încet aceste cuvinte se vor scrie pe zidurile locului sfânt din inima noastră. Acesta devine locul în care putem să îi primim pe colegii noștri și seriviciul nostru, familia noastră și prietenii noștri, precum și pe cei pe care îi vom întâlni pe parcursul zilei.

Problema este că, în momentul în care te-ai așezat și încerci să ai un moment de liniște, începi să te gândești: Oh, am uitat asta! Trebuie să-l sun pe nu-știu-cine. Mai trâziu trebuie să mă întâlnesc cu el sau cu ea. Viața ta interioară este asemeni unui palmier plin de maimuțe care sar încoace și încolo.

Nu este ușor să stai și să speri că în solitudine Dumnezeu îți va vorbi, nu ca și o voce magică, ci că El îți va descoperi ceva, treptat, de-a lungul anilor. Și că în acel cuvânt de la Dumnezeu vei găsi locul interior din care să-ți trăiești viața.

Solitudinea este locul unde slujirea spirituală începe. Acesta este locul unde Isus a ascultat vocea lui Dumnezeu. Acesta este locul unde noi ascultăm vocea lui Dumnezeu.

Uneori îmi imaginez viața ca pe o roată mare de căruță, cu multe spițe. În mijloc se află butucul. Adesea lucrarea noastră arată în felul următor – alergăm în jurul obezii încercând să ajungem la fiecare spiță. Dar Dumnezeu spune: „Începe cu butucul; stai în butuc. Atunci vei avea legătură cu toate spițele și nu va trebui să alergi așa de repede.”

Anume în butuc, în această comuniune cu Dumnezeu, descoperim chemarea Lui la comunitate. Este remarcabil faptul că solitudinea ne îndreaptă întotdeauna spre comunitate. În solitudine realizezi că ești parte din familia umană și că vrei să faci ceva împreună.

Prin comunitate nu mă refer la comunități formale. Mă refer la familii, prietenii, parohii, programe de genul „Cei 12 pași”, grupuri de rugăciune. Comunitatea nu este o organizație; comunitatea este un mod de a trăi: aduni împrejurul tău oameni împreună cu care vrei să proclami adevărul că suntem fii și fiice preaiubite de Dumnezeu.

Comunitatea nu este ceva ușor. Cineva spunea: „Comunitatea este locul în care găsești persoana cu care ți-ar plăcea cel mai puțin să ai de a face.” În comunitatea lui Isus – alcăutită din 12 apostoli – ultimul nume este al persoanei care urma să-l vândă. Această persoană este întotdeauna prezentă, undeva, în comunitatea ta; în ochii unora tu ai putea fi această persoană.

Trăiesc într-o comunitate numită „Daybreak” – una din cele peste o sută de comunități din toată lumea, în care copii, bărbați și femei cu dezabilități mentale și cei care îi asistă locuiesc împreună. Împărtășim toate aspectele de zi cu zi ale vieții. Nathan, Janet și toți ceilalți membri ai comunității noastre știu cât de dificil este, dar și cât de minunat este să trăim împreună.

De ce e așa de important ca solitudinea să meargă înainte de comunitate? Pentru că dacă nu știm că suntem fii preaiubiți și fiice preaiubite de Dumnezeu, vom avea așteptarea ca cineva din comunitate să ne facă să ne simțim așa. Și ei nu pot face asta.

Vom avea așteptarea ca cineva să ne iubească cu acea dragoste perfectă și necondiționată. Dar, comunitate nu înseamnă singurătate care se agață de o altă singurătate: „Sunt așa de singur și tu ești așa de singur”. Este, mai degrabă, o solitudine care se agață de o altă solitudine: „Eu sunt preaiubit și tu ești preaiubit – împreună putem zidi o casă”. Uneori sunteți foarte aproape și este minunat. Altă dată nu simțiți prea multă dragoste – și este greu. Dar putem fi credincioși. Putem zidi o casă împreună și putem crea un spațiu pentru Dumnezeu și pentru copiii Lui.

Disciplina comunității presupune alte două discipline – iertarea și celebrarea. Acestea două sunt ceea ce fac ca o comunitate să existe, fie că este vorba de căsătorie, prietenie sau orice altă formă de comunitate.

Ce este iertarea? Iertare înseamnă să nu ai așteptarea ca altcineva să fie Dumnezeu. Iertarea spune: „Știu că mă iubești, dar nu trebuie să mă iubești necondiționat, pentru că nici o ființă umană nu poate iubi astfel”.

Fiecare din noi avem răni. Fiecare din noi suferim foarte mult. Mai precis, acel sentiment de singurătate care spionează în spatele tuturor succeselor noastre, acel sentiment al inutilității care se ascunde în spatele tuturor laudelor, acel sentiment al lipsei de sens chiar și atunci când oamenii spun că suntem nemaipomeniți – iată ce ne face, uneori, să ne agățăm de alte persoane și să așteptăm să primim de la ele acea afecțiune și dragoste pe care nu ne-o pot oferi.

Dacă avem așteptarea că alți oameni ne vor da ceea ce numai Dumnezeu ne poate da, devenim niște demoni. Noi spunem: „Iubește-mă!” și înainte de a ne da seama de asta devenim violenți, posesivi și manipulatori. Iată de ce este așa de important să continuăm să ne iertăm unii pe alții – nu doar din când în când, ci în fiecare clipă a vieții. Înainte de a lua micul dejun, deja ai și avut cel puțin trei oportunități să ierți pe alții, pentru că mintea ta deja își pune întrebări de genul: „Ce vor gândi ei despre mine? Ce va face el sau ea? Cum se vor folosi ei de mine?”.

Să ierți pe alții pentru că îți pot da doar puțină dragoste – este foarte greu. Să continui să îți ceri iertare de la alții pentru că le poți da doar puțină dragoste – este de asemeni foarte greu.

Este dureros să spui copiilor tăi, soției tale sau soțului tău, prietenilor tăi că nu le poți da tot ceea ce ți-ar plăcea să le poți da. Cu toate acestea, anume aici începe comunitatea – când venim împreună fiind gata să iertăm și fără să avem pretenții.

Acesta este timpul când celebrarea – a doua disciplină a comunității – intră pe scenă. În momentul în care poți ierta o altă persoană pentru că nu îți poate da ceea ce doar Dumnezeu îți poate da, atunci poți celebra darul acelei persoane. Atunci poți vedea dragostea pe care acea persoană o are pentru tine ca pe o reflectare a dragostei mărețe și necondiționate a lui Dumnezeu. „Să vă iubiți unii pe alții pentru că Eu v-am iubit întâi”. Când am cunoscut această dragoste care ne-a iubit întâi, putem vedea dragostea pe care o primim de la alții ca fiind o reflectare a dragostei lui Dumnezeu. Atunci o putem celebra și putem spune: „WOW, este minunat!”

În comunitatea noastră „Daybreak” iertăm foarte mult. Dar, chiar în mijlocul iertării vine celebrarea: vedem frumusețea oamenilor care sunt considerați de cei mai mulți ca fiind de la marginea societății. Iertând și celebrând, comunitatea ajunge locul unde scoatem la iveală darurile altor oameni, îi ridicăm și le spunem: „Tu ești fiică preaiubită. Tu ești fiu preaiubit”.

A celebra darurile altei persoane nu înseamnă a face un schimb de mici complimente, de genul „Cânți foarte bine la pian”, sau „Ai o vocea extraordinară”. Nu, toate acestea nu sunt decât o demonstrare a talentelor noastre.

A celebra darurile cu care am fost înzestrați înseamnă a ne accepta umanitatea. Ne vedem unii pe alții ca persoane care pot zâmbi, pot spune „Bine ai venit”, pot mânca sau face câțiva pași. O persoană care este privită de alții ca fiind zdrobită, deodată devine plină de viață, pentru că descoperi propria ta zdrobire prin ea.

Iată la ce mă refer. În această lume sunt atât de mulți oameni care trăiesc cu povara auto-respingerii: „Eu nu sunt bun. Eu nu sunt bun de nimic. Nimănui nu-i pasă cu adevărat de mine. Dacă nu am bani, ei nu vor vorbi cu mine. Dacă nu obțin acest post important, ei nu mă vor suna. Dacă nu voi avea influență în acest domeniu, ei nu mă vor iubi”. Mai mult, este posibil ca o persoană care ocupă un post important și care este foarte bine văzută să trăiască cu frică și să nu aibă o părere prea bună despre sine însuși. În comunitate descoperim vulnerabilitatea noastră a tuturor, în baza căreia ne iertăm unii pe alții și celebrăm darurile unii altora.

Am învățat așa de multe lucruri de când am venit la „Daybreak”. Am învățat că adevăratele mele daruri nu sunt faptul că scriu cărți sau că am mers la facultate. Adevăratele mele daruri sunt descoperite de Janet, Nathan și ceilalți care mă știu așa de bine încât nu mai pot fi impresionați de toate celelalte amănunte. Din când în când ei îmi zic: „Am o idee: Ce-ar fi să citești una din cărțile scrise de tine?!”

Vindecarea mea stă în a mă lăsa cunsocut în vulnerabilitatea și lipsa de îngăduință și slăbiciunea mea. Când mă las cunoscut astfel, brusc îmi dau seama că Henri este un om bun și pentru cei care nu citesc cărți și care nu dau doi bani pe succes. Aceste persoane mă pot ierta în mod constant pentru micile gesturi și comportamente egoiste de care dau dovadă la fiecare pas.

Toți ucenicii lui Isus sunt chemați să slujească. A sluji, nu are de a face în primul și în primul rând cu ceea ce faci (chiar dacă aceasta presupune o mulțime de lucruri pe care trebuie să le faci). A sluji înseamnă că trebuie să ai încredere.

Dacă știi că ești preiubit și perseverezi în iertarea celor împreună cu care alcătuiți o comunitate și celebrezi darurile acestora, nu poț face altceva decât să slujești.

Isus i-a vindecat pe oameni fără să facă tot felul de lucruri complicate. O putere ieșea din El și toți erau vindecați. El n-a spus: „Lasă-Mă să-ți vorbesc timp de zece minute și poate voi putea să te ajut cu ceva”. Fiecare om care L-a atins a fost vindecat, pentru că o putere ieșea din inima Lui curată. El Și-a dorit un singur lucru – să facă voia lui Dumnezeu. El a fost Singurul care întotdeauna a ascultat de Dumnezeu și a fost ascultător până la capăt. Rezultatul acestei ascultări a fost o intimitate cu Dumnezeu care i-a iradiat pe toți cei pe care Isus i-a văzut și i-a atins.

A sluji înseamnă că trebuie să ai încredere. Trebuie să ai încredere că dacă ești fiul și fiica lui Dumnezeu o putere va ieși din tine și că oamenii vor fi vindecați.

„Mergeți și vindecați pe bolnavi. Călcați peste șerpi. Chemați pe cei morți la viață”. Acestea nu sunt vorbe în vânt. Isus a mai spus: „Tot ceea ce fac Eu și voi puteți face și veți face chiar lucruri mai mari decât Mine”. Isus a spus foarte clar: „Voi sunteți trimiși în lume exact cum și Eu am fost trimis în lume – pentru a vindeca, pentru a aduce un remediu”.

Ai încredere în această putere de a vindeca. Ai încredere în faptul că dacă trăiești ca un fiu preaiubit sau ca o fiică preaiubită oamenii vor fi vindecați de tine, fie că îți dai seama de asta, sau nu. Dar trebuie să fii credincios acestei chemări.

Lucrarea de vindecare poate fi exprimată prin două cuvinte: mulțumire și compasiune.

Vindecarea are loc de cele mai multe ori prin îndreptarea oamenilor spre mulțumire, pentru că lumea este un loc plin de resentimente. Ce sunt resentimentele? O mânie rece. „Sunt mânios pe el. Sunt mânios pe asta. Nu mă așteptam ca lucrurile să ia o așa întorsătură”. Treptat se adună tot mai multe lucruri care îmi displac, așa încât peste puțin timp ajung o persoană plină de resentimente.

Resentimentele te fac să te agăți de neajunsurile sau dezamăgirile tale și să te plângi de pierderile din viața ta. Viețile ne sunt pline de pierderi – pierdem visurile și prietenii, pierdem familiile și speranța. Întotdeauna există pericolul ascuns că vom răspunde acestor dureri incredibile cu resentimente. Resentimentele ne fac să avem o inimă împietrită.

Isus ne cheamă să fim mulțumitori. El ni se adresează: „O, nepricepuților și zăbavnici cu inima. Oare n-ați știut că Fiul Omului – că tu/noi toți – trebuie să sufere și astfel să intre în slavă? Oare n-ați știut că aceste dureri sunt durerile nașterii care ne duc spre bucurie? Oare n-ați știut că tot ceea ce experimentăm ca și pierderi sunt câștiguri în ochii lui Dumnezeu? Cei care își pierd viața o vor câștiga. N-ați știut că dacă bobul de grâu nu moare, rămâne un simplu bob de grâu, dar dacă moare, aduce rod?”

Poți fi mulțumit pentru toate lucrurile care ți s-au întâmplat – nu doar pentru lucrurile bune, ci pentru toate lucrurile care te-au adus acolo unde te afli astăzi? Durerile unui Fiu au fost ceea ce a creat o familie de oameni, cunocuți ca și creștini. Iată misterul luii Dumnezeu.

Slujirea noastră este să ajutăm pe oameni să abandoneze treptat resentimentele și să dscopere că, chiar în mijlocul durerii, este o binecuvântare. Chiar în mijlocul lacrimilor tale este locul unde începe dansul și unde poți gusta bucuria pentru prima dată.

În această lume nebună este o deosebire enormă între zilele bune și cele rele, între tristețe și bucurie. Dar în ochii lui Dumnezeu ele n-au fost și nici nu sunt văzute distinct. Acolo unde-i durere este și vindecare. Unde-i jale, acolo este și dans. Unde-i sărăcie, acolo-i Împărăția lui Dumnezeu.

Isus spune: „Plângeți-vă durerile și veți descoperi că Eu sunt chiar acolo, în mijlocul lacrimilor voastre, și atunci veți fi recunoscători pentru prezența Mea în slăbiciunea voastră”. A sluji înseamnă a-i ajuta pe alții să fie recunoscători pentru viață, chiar dacă e o viață cu dureri. Această mulțumire te poate trimite în lume, și mai precis în locurile unde oamenii suferă. Slujitorul, ucenicul lui Isus, merge în locurile unde este durere, nu pentru că este mazochist sau sadist, ci pentru că Dumnezeu este ascuns în durere.

„Ferice de cei săraci.” Isus n-a spus „Ferice de cei care au grijă de săraci”, El a spus „Ferice de cei săraci. Ferice de cei care plâng. Ferice de cei care au dureri. Acolo sunt Eu”. Pentru a sluji, trebuie să fii acolo unde este durere. Uneori această durere este ascunsă în cineva care la prima vedere ai spune că este prosper și că nu știe ce înseamnă durere.

Compasiune înseamnă a suferi cu alții, a locui cu cei care suferă. Când Isus a văzut femeia din Nain, El a înțeles: Această femeie este văduvă și ea și-a pierdut singurul fiu, așa că I S-a făcut milă de ea. El a simțit durerea acestei femei în măruntaiele Lui. El a simțit durerea ei atât de profund în duhul Lui, încât, plin de milă, l-a trezit la viață pe băiat ca să îl poată da mamei lui înapoi.

Suntem trimiși acolo unde este sărăcie, singurătate și suferință pentru a avea curajul să fim cu oamenii. Crede că dacă te arunci în acel loc al durerii vei găsi bucuria lui Isus. Toate misiunile de-a lungul istoriei au la bază această viziune. O lume nouă se dezvoltă din compasiune.

Fii milos, cum și Tatăl tău din ceruri este milos. Iată o chemare măreață. Dar nu te speria și să nu-ți fie frică. Nu spune: „Nu pot face asta”.

Când știi că ești preaiubitul Tatălui și când ai prieteni împreună cu care trăiești în comunitate, poți face orice. Nu-ți mai este deloc frică. Nu-ți mai este frică să bați la inima cuiva care este pe moarte. Nu-ți mai este frică să începi o discuție cu cineva care sub spoiala de strălucire are nevoie urgentă de a fi slujit. Tu ești șiber.

Am experimentat aceasta în mod constant. Când am căzut în depresie sau am fost anxios, am știut că prietenii mei n-ar putea să-mi rezolve problema. Cei care m-au slujit au fost cei cărora nu le-a fost frică să stea cu mine. Mai precis, când mi-am simțit sărăcia, am descoperit binecuvântările lui Dumnezeu.

Acum câteva săptămâni a murit unul din prietenii mei. El mi-a fost coleg de clasă, așa că am primit o casetă cu serviciul de înmormântare înregistrat. La începutul acestui serviciu s-a citit o poveste despre un râu mic. Râul mic a spus: „Eu pot ajunge un râu mare”. El a lucrat mult, dar acolo era o stâncă mare. Râul a zis: „Am să înconjor această stâncă”. Râul mic a împins, a împins și pentru că avea multă putere a reușit să înconjoare stânca.

Curând râul a ajuns la un zid mare, în care el a început să lovească. În cele din urmă, râul a făcut un canion și și-a săpat o cale prin acest zid. Râul devenea tot mai mare și el a zis: „Eu pot face asta. Eu pot să lovesc. Nu voi renunța nici în ruptul capului”.

Apoi în calea lui a fost o pădure imensă. Râul a zis: „Oricum voi merge direct înainte și voi dărâma acești copaci”. Și râul a făcut asta.

Râul, acum foarte puternic, a stat la marginea unui pustiu imens, deasupra căruia ardea soarele. Râul a zis: „Voi traversa acest pustiu”. Dar, foarte degrabă, nisipul fierbinte a început să absoarbă apa râului. Atunci râul a spus: „Oh, nu! Trebuie să fac asta. Trebuie să traversez acest pustiu”. Dar, foarte degrabă, râul a fost absorbit de nisip, așa încât din el n-a mai rămas decât un mic iaz plin cu mâl.

Atunci râul a auzit o voce de sus: „Capitulează. Lasă-mă să te ridic. Lasă-mă să preiau eu controlul”.

Râul a răspuns: „Iată-mă! Fă ce vrei.”

Atunci soarele a ridicat râul și l-a prefăcut într-un nor uriaș. Soarele a dus râul chiar deasupra pustiului și a făcut ca norul să ploaie și să facă pământul înfloritor și bogat până departe.

Și în viața noastră sunt momente când stâm în fața unui pustiu și vrem să îl traversăm cu puterile noastre. Dar atunci se aude vocea care ne spune: „Va trece. Supune-te. Eu te voi face rodnic. Da, ai încredere în mine. Predă-te în mâna Mea”.

Ceea ce contează în viața ta și a mea nu este succesul, ci roadele. E posibil ca tu însuți să nu vezi roadele vieții tale. Viața ta aduce roadă chiar și atunci când treci prin dureri, când ești vulnerabil, când pierzi. Roadele vieții tale apar abia după ce plugul a trecut prin pământul tău. Dumnezeu vrea să fii rodnic.

Întrebarea nu este: „Cât de mult aș putea face în anii care mi-au mai rămas?” Ci: „Cum aș putea să mă pregătesc pentru o predare total, așa încât viața mea să fie rodnică?”

Viețile noastre sunt mici și neînsemnate, sunt niște vieți de oameni. Dar în ochii Celui care ne numește preaiubiți suntem mari, mai mari decât anii pe care îi avem. Noi vom aduce roadă, roadă pe care tu și eu nu o vom vedea pe acest pământ, dar în care putem avea încredre.

Solitudinea, comunitatea, slujirea – aceste discipline ne ajută să trăim o viață roditoare. Rămâi în Isus; El rămâne în tine. Tu vei aduce multă roadă, vei avea o mare bucurie și bucuria ta va fi desăvârșită.

The Prayer of Quiet by Richard Rohr

%d bloggers like this: