archives

Archive for

Dumnezeu în mormânt

Ne aflăm în sezonul pascal, dar de multe ori reducem patimile lui Isus la săptămâna dinaintea învierii Lui, şi rareori ne gândim asupra clipei dintre cruce şi înviere când Dumnezeu era în mormânt. Vreau să începem să contemplăm moartea lui Dumnezeu. Pe scurt, eu vreau să ne deschidem gândirea şi inimile la Isus Răstignit în mormânt, apoi la Isus Înviat dintre cei morti şi in cele din urma, la ce înseamnă moartea Fiului pentru Dumnezeul Triun. Vreau să închei cu câteva implicaţii pentru vieţile şi slujirea noastră.

Isus Răstignit în Mormânt

În timp ce ne gândim la Isus suferind un proces crud şi vicios, tortura şi moartea, vreau să ne aşezăm pe noi însine în locul celor prezenţi atunci: Maria, maica lui Isus, Ioan, Petru, Maria Magdalena. Cum s-au simţit ei când Cel care îi iubea era dus într-un mod irevocabil spre sfârşitul Lui? Ce să mai credem despre acestOmcare tocmai murise ca un criminal? Ce credeau ei când Cel care a purtat speranţele lor pentru viaţă şi viitor a fost pus într-un mormânt? Ce greutate a apăsat pe sufletele lor în timp ce piatra era rostogolită şi sigilată ca nimeni să nu mai ajungă la trupul Lui? Să ne imaginam stând împreună cu ucenicii: risipiţi, ruşinaţi şi plini de teamă. Noi nu ştim ce se va întâmpla mâine. Tot ceea ce ştim este că sperantele noastre s-au năruit . Totul a încetat. Noi aşteptăm în tăcere.

În ziua de după moartea Lui, Isus nu era un erou, salvator sau mântuitor. El este mort şi dus pentru totdeauna, condamnat ca un păcătos, un rebel şi blasfemiator, care a plătit preţul unui tragic eşec. El, pur şi simplu, a murit şi cauza Lui a murit împreună cu El total falsificată şi terminată.

Am aşezat imaginea “Corpul Mort al lui Isus în Mormânt”, pictat de Hans Holbein, deoarece portretizează în mod realist pe Dumnezeu în mormânt. Faţa lui este tumefiată; pielea lui – vânătă; El este în descompunere. Acesta a fost punctul de referinţă al romanului lui Dostoievski, Idiotul. El însuşi a spus că “cineva ar putea să-şi piardă credinţa privind un asemenea tablou.” Şi eu cred că trebuie să ne gândim la asta deoarece în mormântul rău-mirositor se află trupul lovit, zdrobit şi acum în descompunere care nu seamănă cu Isus în care am crezut. Imaginea nu are dimensiunea verticală deoarece El este rupt de cer, de viaţă, de Tatăl. Are doar o imagine orizontală deoarece Dumnezeu nu este nicaieri mai uman decât pe cruce şi în mormânt: Ecce Homo, adică, Iată Omul!

Suntem lăsaţi fără cuvinte: a fost El cu adevărat Cel care a declarat că este?

Există astăzi o “credinţă” care a uitat ce înseamnă să te îndoieşti; un mod de-a auzi care nu mai ascultă tăcerea; o certitudine că Dumnezeu este aproape dar nu îndrăzneşte să se uite în ochii bântuiţi de înstrăinare divină; o speranţă pentru o altă slavă decât o coroană de spini.

Prin singurătatea părăsirii divine în moartea Lui şi groaza lipsei de Dumnezeu în înmormântarea Lui, se îmbină să confirme una dintre două concluzii de negândit: ori El n-a fost niciodată dragostea şi puterea lui Dumnezeu întrupate – care lasă o lume disperată în aşteptare pentru apropierea dreptăţii şi păcii; sau, mai rău, El a reprezentat ultimul şi cel mai bun efort al lui Dumnezeu împotriva tiranilor, şi că ura păcatului şi puterea morţii s-au dovedit de neînvins împotriva florii fragile a harului încarnat.

Dacă în acest moment o persoană care a trăit atât de aproape de Dumnezeu zace ca un criminal în mormânt, respins, părăsit, şi tradat de Dumnezeu, ce motiv are lumea să creadă că chiar în zilele cele mai bune Dumnezeu este cu noi, mângâindu-i pe cei slabi, împotrivindu-se tiranilor, făcând dreptate celor nevinovaţi, şi luptându-se cu puterile demonice? Şi dacă numai prin Cuvântul etern şi prin Fiul vedem, cunoaştem şi avem acces la Tatăl şi Creatorul, atunci tăcerea Cuvântului şi nimicirea Fiului certifică în mod terifiant lumea ca un gol în care Dumnezeu nu este vizibil, cognoscibil, palpabil, sau chiar prezent.

Dar… piatra este dată la o parte. Mormântul este gol… Isus a înviat!!! Duhul Îl adevereşte pe Isus, dovedind că El a fost şi este, în fapt, Fiul lui Dumnezeu. Ca la început, aducând o formă din haos, chemând existenţa din nimic, la fel acum Domnul este autoîndreptăţit din nou ca fiind creativ în nerodnicie, dăruind viaţă în mijlocul morţii; şi departe de a fi părăsiţi, noi putem fi convinşi acum că nimic în viaţă sau în moarte nu ne poate despărţi de dragostea lui Dumnezeu.

Isus Înviat în Mormânt

Ce înseamnă pentru noi atunci când recitim istoria ştiind că Isus este înviat, că El este Dumnezeu? Acum noi ştim întregul scenariu şi putem vedea, privind în urmă, că Vinerea nu a fost deloc ultima zi a lui Isus; dimpotrivă ,a fost prima zi a unei noi şi nesfârşite istorii.

I-a fost dat lui Toma să-L numească pe Isus ca Domn şi Dumnezeu cu unsprezece zile după Calvar. De obicei îl condamnăm pe Toma pentru că s-a îndoit si nu putem vedea mai degrabă convingerea lui pasionată şi marturisirea arhetipală creştină: când el Îl vede pe Isus nu doar viu în biruinţă şi triumf asupra morţii ci prin rănile deschise care confirmă moartea Lui de mai devreme. Toma nu s-a îndoit, ci a crezut că Cel pironit care a fost mort, este Dumnezeu.

Şi dacă Isus este Dumnezeu, atunci cum putem înţelege extremitatea istoriei care uneşte Domnul Dumnezeu cu un corp uman – cu un om care în ochii unora a fost ucis de criminali şi în al altora a fost ucis ca un criminal? Ce imagine grotescă a socotirii greşite, a nebuniei nemarginite a omului, şi a orbirii de ură! Noi trebuie să ne cutremurăm cu ruşine în faţa acuzaţiei de blasfemie, bătăii de joc a monarhiei, şi provocării ironice de a se dovedi pe Sine însuşi ca Fiul al lui Dumnezeu, când noi ştim că obiectul dispretului si al autoîndreptăţirii, care de fapt ne aparţin, vor fi dovedite şi afirmate a treia zi precis ca fiind Cel Neprihănit, Fiul regal.

Ce înseamnă pentru noi când întelegem că de fapt Dumnezeu era Cel pe care L-am răstignit şi înmormântat? Cum putem contempla un Dumnezeu mort? Răspunsul este că nu putem. Chiar şi pentru creştini, istoria bisericii a arătat inabilitatea noastră de-a înţelege un Dumnezeu rastignit pe cruce si apoi inchis într-un mormânt. Explicaţiile care au urmat au fost: Isus a devenit Fiu prin înviere (adopţie); Dumnezeu a fost atârnat în incarnarea Lui la punctul suferinţei şi morţii (suspendare); sau, simplu, Isus n-a fost Dumnezeu.

Aceste idei eretice si totuşi uneori acceptate au fost importate din Platonism şi Gnosticism care presupuneau imuabilitatea şi impasibilitatea lui Dumnezeu, eternitatea ca fiind opusa viitorului lui Dumnezeu şi imortalitatea sufletului opusa învierii. Chiar şi astăzi este scandalos sa avansezi ideea că Dumnezeu este mutabil, deschis viitorului său, deschis către lume şi nu doar nemuritor dar înviat. Cum ar putea cineva sa inteleaga un Dumnezeu în mormînt? Dumnezeu a fost adus la sfarşitul Său într-un mormînt tăcut. Dumnezeu moare. Ori decidem că locul mortii umane este atât de demonic şi distructiv încât nici măcar Dumnezeu nu are putere să supravieţuiască şi s-o învingă sau pare a fi un loc prea jos şi dispreţuit ca un Dumnezeu al puterii şi al gloriei să fie găsit acolo. Dar noi trebuie să dăm atentie istoriei şi să criticăm filosofiile şi supoziţiile noastre.

Crucificarea Trinităţii

Trinitatea este o comunitate, o familie. Fiecare persoană a Trinităţii: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt in mod egal interrelaţionate şi autodiferenţiate. Deschiderea şi spaţiul între persoanele Dumnezeirii este loc deschis pentru cei din afara familiei. Aşa că Tatăl Îl trimite pe Fiul în mijlocul umanităţii noastre, a captivităţii noastre în durere şi suferinţă, şi a distanţei noastre de Creatorul nostru. Fiul este acel Mesia a cărui viaţă, moarte şi înviere promite lumii eliberarea ei iar nouă locul de intimitate în părtăşie cu Trinitatea. Şi Dumnezeu trimite de asemenea Duhul Său în puterea căruia aceste speranţe pentru transformarea lumii şi a noastră au fost deja realizate, uitându-ne la sfârşit când Fiul predă Împărăţia Tatălui. Ce înseamnă pentru Trinitate să experimenteze moartea?

Moartea în Dumnezeu. Acesta este Fiul, Dumnezeu din Dumnezeu, mort în mormânt. Acesta este Dumnezeul crucificat şi ingropat. Aceasta înseamnă că nu mai putem afirma că Dumnezeu este nemuritor sau fără de moarte ca si cum ar fi un atribut dat deoarece el a experimentat moartea. A băut drojdia umanităţii şi a murit ca toţi bărbaţii şi femeile. El a cucerit moartea murind. A devenit nemuritor prin moarte. Dumnezeu a luat moartea in El. Moartea lui Isus a însemnat moartea in Dumnezeu. Nu este moartea lui Dumnezeu deoarece Tatăl şi Duhul nu mor. Este o moarte in Dumnezeu când, prin cruce, moartea şi diviziunea ei străpung viaţa şiinima familiei triune. Nu este Dumnezeu împotriva lui Dumnezeu deoarece putem citi Rom.8:32 şi Gal. 2:20. Aceasta este unitatea Dumnezeului Triun în ascultarea supusă a Fiului faţă de voinţa Tatălui.

Moartea lui Dumnezeu

Noi ştim că biruinţa este proclamată în înviere. Dar mormântul gol nu anulează crucea sau mormântul ocupat, dimpotrivă confirmă dincolo de toate îndoielile de dinainte că Dumnezeu a fost acolo pe crucea aceea şi în acel mormânt. Acel care a fost mort şi respingător, executat, ucis în mod scandalos şi dat la pierzare. El este Dumnezeu (Marcu15:39).

Dacă acest om, Isus, este umanitatea lui Dumnezeu, atunci omenirea lui Dumnezeu s-a predat în faţa inumanităţii şi dezumanizării. Când soarta umană atârna în balanţă, Acel care ne-a creat a cedat celor care ne-ar distruge, călcătorilor de lege, corupătorilor de adevăr, şi anhilatorilor vieţii. Într-o lume a asupririi, sărăciei şi victimizării, noi afirmăm aparenţa noastră de a fi fără Dumnezeu. Recunoaştem o lume în care se crede ca este posibil să trăim fără Dumnezeu. De fapt, Dumnezeu s-a lăsat să fie împins din lume pe cruce şi Hristos ne ajută nu prin virtutea atotputerniciei Lui ci prin virtutea slăbiciunii şi a suferinţei Lui.

În tăcere, auzim vocea ateismului; nu a negării lui Dumnezeu, ci a lipsei de Dumnezeu. Aşa cum a spus Dostoevski, “Asta ar face ca oricine să-şi piardă credinţă.” Trebuie să ascultăm aceasta voce deoarece striveşte în mod iconoclast conceptele noastre idolatre despre Dumnezeu. Moartea lui Dumnezeu distruge modul în care noi ni L-am imaginat. Trebuie, de asemenea, să lăsăm vocea să articuleze propriile noastre cuvinte atunci când ne simţim abandonaţi sau lăsaţi singuri într-o lume care pare abandonată de Dumnezeu.

Nu este doar moarte în Dumnezeu, ci moartea lui Dumnezeu care ne permite să vorbim despre Dumnezeu în mormânt care contrazice toate teismele false. (Moartea lui anhilează; neagă negaţia). Trebuie să stăm inăuntrul mormântului şi să aratăm zeii falşi care trebuie alungaţi din lumea noastră de azi.

Voinţa lui Dumnezeu de a muri în solidaritate cu moartea noastră este tocmai ceea ce previne umanitatea de a deveni divina – idolatria culminantă (Gen 3:5). Dimpotrivă, crucea ne eliberează de păcatul orginar de a dori să fim Dumnezei şi ne dă libertate să fim cu adevărat umani. Fiinţa acestui om mort defineşte propria fiinţa a lui Dumnezeu. Dumnezeu nu mai doreşte să fie Dumnezeu viu fără acestOmmort. Prin moartea Lui, Dumnezeu arată spre o devenire prin perisabilitate.

În moartea Lui, Dumnezeul Triun revelează puterea dragostei în slăbăciune; fragilitate, lepădare de sine, şi predare în faţa celuilalt. Acesta este modul în care ea înfloreşte şi supravieţuieşte. Dragostea poartă moarte înlauntrul ei. Cel care moare faţă de sine însuşi în dragoste este cu atât mai plin de viaţă.

Cum altfel putem contempla moartea celor dragi ai noştri, moartea copiilor străzii, şi propria noastră moarte fără Dumnezeu? Nu putem. Aşa cum scrie în afirmaţia patristică: Ceea ce nu este asumat nu poate fi vindecat. Dumnezeu si-a asumat tot ce înseamnă a fi uman, astfel aducând vindecare umanităţii.

Suferinţa Tatălui

Dacă Isus este dat morţii, ce experimentează Tatăl? Este absenţa lui Dumnezeu în moartea lui Isus eşecul dragostei divine, ceea ce Îl expune pe Fiu la o judecată nemeritată şi la o soartă nedreaptă? Sau este eşecul puterii divine, care Îl abandonează pe Fiu, lăsându-L neajutorat în faţa atacurilor demonice copleşitoare?

Dacă Dumnezeu este Tatăl Lui, şi dacă Fiul este părăsit cu adevărat în moartea Lui, atunci avem de a face cu un abandon real nu numai cu unul simţit.

Ce fel de Dumnezeu face asta? Aici Dumnezeu este părăsit de Dumnezeu. Asta este chiar ruperea relaţiei care constituie însăşi viaţa Trinităţii: Fiul nu-şi pierde numai calitate de Fiu; Tatăl de asemenea Îşi pierde calitate de Tată.

În moartea lui Isus, divinitatea Tatălului Lui este în joc. Prezenţa divină în mormântul diabolic implică faptul că Dumnezeu se manifestă chiar şi într-o aparentă absenţă a Sa.

Tatăl suferă moarte, nu prin a muri ci prin absenţa şi moartea Fiului Său. Asculta cuvintele unui tată care şi-a pierdut fiul la moarte prematură: “Prin prisma lacrimilor mele am văzut un Dumnezeu care suferă. Se spune că nimeni nu poate să-L vadă pe Dumnezeu şi să trăiască. Întotdeauna am crezut că asta înseamnă că nimeni nu poate să vadă splendoarea Lui şi să trăiască. Un prieten a spus că probabil înseamnă că nimeni nu poate vedea durerea Lui şi să trăiască. Sau poate că durerea Lui este splendoare. Dumnezeu, în loc să explice suferinţele noastre, le împărtăşeşte.” Aceasta este dragostea Tatălui care suferă fiind separat de Fiul Său deoarece El a murit.

Dar învierea lui Isus de către Dumnezeu în a treia zi anunţă cu putere lumii care L-a ucis că fiecare cuvânt spus de acest dispreţuit, respins şi nenorocit a fost adevărat. Cine altul decât Dumnezeu, Făcătorul tuturor, poate aduce moartea la viaţă? În acest fel, învierea nu numai că autentifică divinitatea atotputernică şi dragostea părintească, ci confirmă de asemenea şi dovedeşte calitatea de Fiu divin al Celui înviat; calitate pusă la îndoială în timp ce trupul Său zăcea îngropat pe durata celor  două zile.

Aici este divinitatea, realitatea ultimă, nu autosuficientă ci existând de dragul altora; nu autopăstrătoare ci împlinită prin dăruire de Sine; nu invulnerabilă ci expusă la opoziţie şi respingere; nu statică şi imobilă ci supusa noutăţii şi schimbării.

Învăţând să mor

Dumnezeu în mormânt în Sabat între Vinerea Mare şi Dimineaţa Învierii ne cere să-L urmăm. El spune, “Ia-ţi crucea şi urmează-mă!” Noi putem face aceasta doar pentru că El a mers înaintea noastră, luând totul asupra Lui, suferind, murind, aşteptând şi înviind.

Noi suntem Trupul lui Hristos. Şi suntem Trupul numai pentru a fi trimişi. Dar n-ar trebui să spiritualizăm Trupul ci, dimpotrivă, să ne uităm la Trupul actual al lui Hristos: zdrobit, tumefiat, bătut, mort. Dumnezeu este Cel care ştie cum să moară şi ştie ca acceptarea morţii înseamnă viaţa. Noi suntem Corpul lui Hristos trimis în lume, nu fără răni, ci purtându-le pentru vindecarea naţiunilor.

Noi suntem Trupul lui Hristos trimis într-o lume care Îl recrucifică pe Dumnezeu (Evrei 6:6). Ei Îl crucifică pe Dumnezeu negând existenţa Lui şi împingându-L afară din lume şi din istorie. Ei Îl crucifică de asemenea crucificându-i pe cei creaţi după chipul Lui, şi anume pe cei săraci şi asupriţi. “Dar unde s-a înmulţit păcatul, acolo harul s-a înmulţit şi mai mult” (Romani5:20).

Disperarea vinovată şi părăsirea rece a celei de a doua zi ne deschide o cale în a treia zi pentru bucurie, alinare şi izbăvire. Azi, sentimentul este asemănător cu cel pe care îl simte un prizonier vinovat, condamnat la moarte şi care aude cuvintele “nici o condamnare”, care înseamnă suspendarea pedepsei şi iertare.

De asemenea, victimele lumii fără Dumnezeu,cei care sunt călcaţi şi zdrobiţi sub călcâiul celor puternici au motiv, ascultând istoria Paştelui, să-şi ridice capetele cu demnitate şi speranţă. Prin învierea lui Hristos, Tatăl nu numai că face dreptate  victimelor slabe si neajutorate ale crudei injustitii pentru Fiul ci şi dovedeşte credinţa pentru care a murit El. Cei care se promovează şi care distrug pe alţii nu se dovedesc ca fiind victorioşi la sfârşit; deoarece calea vieţii presupune asumarea riscului pe drumul dăruirii de sine şi slujirii smerite.

Noi trăim experienţa lui Dumnezeu în mormânt prin rugăciune. Pentru că rugăciunea reprezintă puterea în neputinţă cumplită.

Rugăciunea în neputinţă este rugăciunea din mormânt unde zace trupul mort al lui Isus. Asta nu este o rugăciune spusă când celelalte alternative sunt epuizate, ci reprezintă încredinţarea noastră totală lui Dumnezeu care lucrează cu putere prin neputinţa mormântului. În rugăciune ne aflăm în postura de a denunţa orice idolatrie de autodependenţă şi de a glorifica numele şi caracterul lui Dumnezeu ca Singurul Făcător şi Răscumpărător al lumii, în faţa căruia noi suntem neputincioşi, goi şi vinovaţi, dar în care noi găsim har, nevoile implinite, păcatele iertate, temerile îndepărtate, duşmanii învinşi, şi speranţele implinite. Dar cum să ne rugăm unui Dumnezeu crucificat şi îngropat?

Ne rugăm prin autopredare. Pentru că dacă predarea puterii este singura formă prin care se manifestă puterea lui Dumnezeu, şi dacă lepădare de sine vulnerabilă este energia creativă care aduce istoria la implinire cu putere, descoperim că rugăciunea care duce la acţiune în ascultare este singurul nostru răspuns. Să ne rugăm Dumnezeului răstignit înseamnă, de aceea, să afirmăm şi să practicăm dependenţa radicală şi predare până la punctul morţii înseşi – care poate fi motivul pentru care atât de puţini dintre noi ştiu cum să se roage cu adevărat sau chiar nu doresc s-o facă.

Dar cum poate Dumnezeu, a cărui suveranitatea şi putere sunt realizate prin suferinţă şi contradicţie, să răspundă rugăciunilor noastre cu putere? Aici, Dumnezeul în faţa căruia îngenunchem în rugăciune, în mod misterios, îngenunchează în faţa noastră sa ne spele picioarele; noi, creaturi finite şi uneori duşmani distructivi! În rugăciune, vedem că Dumnezeu este hotărât să nu fie Dumnezeu fără noi ci numai cu noi, exercitîndu-şi domnia numai prin noi.

Când renunţăm la pretenţia noastră, la putere, la independenţă, la “fac după cum mă taie capul”, la prestigiu şi autoritate, care sunt pretenţii la a fi D-zei, ne deschidem pe noi înşine puterii lui Dumnezeu de a lucra prin noi.

Dependenţa noastră de Dumnezeu recunoscută în rugăciune Îl eliberează pe Dumnezeu care depinde de noi să dirijeze puterea neîntrecută a dragostei dependente şi a negării de sine împotriva autosuficienţei noastre. Aici afirmăm dependenţa noastră de Dumnezeu să ne dea pâinea cea de toate zilele şi să ne izbăvească de Cel Rău; o astfel de dependenţă nu este suportată de cultura în care trăim. Această rugăciune distruge în mod iconoclast pretenţiile noastre de a fi ca Dumnezeu.

“Doamne, Dumnezeule mântuirii mele! Zi şi noapte strig înaintea Ta! Stau întins printre cei morţi, ca cei ucişi şi culcaţi în mormânt, de care nu-Ţi mai aduci aminte, şi care sunt despărţiţi de mâna Ta! M-ai aruncat în groapa cea mai de jos, în întuneric, în adâncuri” (Psalmul 88:1,5-6). Acesta este Dumnezeu în mormânt. Aceasta este realitatea experienţei lui Isus.

“Oare pentru morţi faci Tu minuni? Sau se scoală morţii să Te laude? Se vorbeşte de bunătatea Ta în mormânt, şi de credincioşia Ta în Adânc? Sunt cunoscute minunile Tale în întuneric, şi dreptatea Ta înţarauitării?” (Psalmul 88:10-12). Cu o credinţă adâncă, putem răspunde: “DA.”

Advertisements

Celebrating Passover Lent

In the Eastern Orthodox Church, Lent (a 40 day fast) is practiced before Christmas as well as before Passover. Fasting Lent is not an option, but rather an expectation of every Christian. While on certain days fasting means eating only one meal of bread and water per day, most of Lent entails fasting from any foods that come from animals (e.g. meat and dairy) or made with oil.

One may be skeptical of the Orthodox fast, as luxuries like dark chocolate and coffee are allowed – an aspect that may irritate certain ascetic sensibilities. But I still think the fast is valuable and particularly important in our day and culture.

In the West, people talk about giving up something for Lent. The Orthodox fast, however, is not subject to the choice of the individual. Rather, it is each Christian’s participation in a collective sacrifice, in the life of the Church community, and in submission to its long tradition. The collective fast challenges the underlying assumptions of western notions of “individual” and “choice.”

The Orthodox Lent also develops a consciousness for eating. Every time you sit down to prepare your meal, you have to consider what is in it. In a culture of fast-eating and in a food market where meals are prepared and packaged for consumption, we are largely out of touch with what we are ingesting. We eat unconsciously. Lent gives us space and distance from our aggressive culture. The fast helps us to think about the fruits of the earth, about the miracle of life and the growth of delicious and nutritious foods that come into being from a seed and dirt and water. When we stop to thank God for His goodness in providing our daily bread, we gratefully recognize where the food came from, who labored for its cultivation and preparation, and how it arrived on our table.

The Orthodox Lent also impedes our drive for immediate gratification. We live in societies that measure their collective health by how much their citizens consume. Therefore, consumption is made to be fast and easy. Fast-food, internet delivery and credit-based spending all enable easy consumption in the now. But fasting cultivates delayed gratification and delayed gratification, like physical exercise, makes us stronger and healthier. By disciplining our intake of certain foods, we enjoy them more when we do eat them. Fasting also develops our power to wait. Here, patience is the ability to endure sacrifice in order to receive something better in the future. By saying “no” to our desires to immediately have and consume, we develop an inner strength that is less motivated and manipulated by desire.

Although Lent is demanding and challenging, it is a celebration. It is a celebration of life together, of consciousness, and discipline. Much more than this, the Lenten celebration is anticipatory: looking and longing for the coming of God.

April Update

Lenutsa and I are back home in Galati and re-integrating back into life in community. Although our sabbatical went by fast, much has happened during these months.

In December, Lenutsa and I spent a few weeks in Omaha. Connie Bissen, the mission’s pastor from Lifegate church, received us in her home and took good care of us. We were able to see lots of friends and to spend the holidays with family, but as with all trips to Omaha, we didn’t manage to see everyone. Thankfully, the snow storm that hit Omaha didn’t stop our flight from departing for England.

We spent a few weeks in the Wolverhampton area with friends from Lakeside Churchand the Tabernacle. It was nice to not be rushed, as we usually are, in spending time with friends who have visited us over the years in Galati. We were able to take some good, long walks through the country fields, and I was able to get in a few rounds of golf at a little pitch-and-put course.

We also went to Scotland for a few days with our friend Katy Daniels, who came out on a summer team when she was 16 and came back to do a servant team when she was 18. And, during her university studies to become a doctor, she also began bringing groups from the Steeple Church out to serve with us. So, there were many friends that we were able to spend time with in our short visit. You can also keep Katy in your prayers as she is preparing to come out this autumn to serve with us for a longer term. As many Romanians with medical skills have left the country and as health care is becoming less accessible to the poor, we pray that Katy’s presence and involvement will bless and touch many lives.

In Scotland I was also able to meet up with N.T. Wright, one of my favorite theologians. When I discovered that he had moved to a teaching post in Scotland, I tracked down his email address and was surprised when he replied saying that he had time to have a coffee with me.

While in Scotland we were also able to meet a friend, Chris, who has been praying for us for many years but whom we had never met in person. It was a gift to see someone for the first time who, in a way, we already knew.

Lenutsa and I then spent a few weeks in Ardingly, England. Our friends Jill and Glenn opened their home and family and even their neighbor’s home to host us. We took walks through the fields and the botanical gardens and took the train to London. From there we also visited friends from Romania, like Will and Catalina, Paul and Marcela, Ilie and Emilia and some of the kids that were at our Community Center, Miu and Emi.

We found some cheap tickets to Serbia and spent a week with the Popadic family. I have known them for 16 years, but we had never managed to visit them. They have been involved in evangelism, church planting and creating a theological seminary. It was nice to see them and to see how God has worked through them. During the week we spent in Serbia, I was surprised by how similar Serbia was to Romania. While there are also obvious differences, both countries have a dominant Eastern Orthodox Church, both experienced the reign of the Austro-Hungarian Empire and the threat of the Ottomans, and both experienced communism. Our time in Serbia helped to start our transition back into Romania. We were given a ride from Novi Sad to Timisoara and from there planned to take a train back to Galati. We bought our tickets and then thought about buying some food and drinks for the 18 hour train ride. But then we realized that we had entered a different time zone and had only five minutes to catch the train. So, we took off running with all our luggage and jumped on board before the conductor blew the whistle. Nothing makes me feel like I’m back in Romania like running to catch a train.

We were relieved and thankful to be home. But it has also taken me a while to re-adjust. I spent a few hours talking with the kids still living on the streets and learned that one had frozen to death this winter and another had been sent back from Italy to be buried after he overdosed on drugs. Still, I was thankful for those who had survived and for one who had been off of drugs for the past 8 months.

There have also been a lot of changes at the Community Center. Two staff has left and three others have joined. A number of the kids are also no longer at the Center and about 10 new children have come. Two of our kids are also now at the Center for Minors, and we are praying about how to help them. Paul and Ana are exploring the possibility of becoming their primary caregivers, which is exciting, but something that will also be very demanding. Please pray for these kids and for Paul and Ana.

Lenutsa and I are still reflecting on our sabbatical and all that God did in us during this time. We also are discerning and praying with the community about what our involvement will look like in the coming years. Please pray with us that we will have the mind of God and that our lives and responsibilities will reflect faithfulness to our vocations.

We really are just grateful: grateful for the gift of sabbatical and grateful to be back in community in Galati. The past 8 months have been a generous gift to us. We were surprised at how supported we were at every step and in every way. We always had a place to stay. We always had access to transportation. Even when unplanned events arose, we were taken care of. Our prayer is that our stopping and allowing our lives to lay fallow has cultivated fertile ground that will bear fruit for the kingdom.


UPS’s Violent Reading of Scripture pt. 2

I have mixed feelings about technology. Sometimes I am irritated by how much it consumes rather than provides. At other times I’m thankful for bringing me what I otherwise would have missed. This past month I’ve been happy to have access to March Madness. It’s only been the past few years that they’ve broadcast each college basketball game of the tournament on the internet. The only down side, especially when watching the games live, is having to endure the commercials. Even when watching is free, you still pay for it.

One commercial in particular caught my attention. Although it was quite boring, it provides a great example of a reading of Scripture outside the context of the church. I am speaking of a UPS commercial (view below) in which they identify the many small companies as being “Davids.” With the help of UPS’s logistics, they can beat the “Goliaths.” In fact, UPS will not only help them beat the Goliaths, but they will also help Davids become Goliaths.

Take note of how the non-believing corporation and its sycophants interpret sacred Scripture. First of all, they acknowledge the pervasiveness of the biblical narrative in the U.S. culture. This story is so widespread that those who hear this commercial will already know the tale of David and Goliath without having to be told it. Next they touch Scripture. UPS recognizes that David was small – at least in comparison to Goliath. Then they apply Scripture, equating David with small businesses. So far, not so bad.

UPS’s next step is troublesome. They claim that they can turn Davids into Goliaths. This unmasks their own understanding of power. In their deconstruction of the biblical story, UPS do not recognize that this victory is not a testimony to David’s strength, but to his weakness. UPS does not value smallness, weakness or faithfulness. In their reconstruction of the story, they depict Goliath not as the enemy but as the goal. He is not contemptible opponent that bases his actions on his own power and that taunts God and God’s people. UPS sees him rather as the powerful one, the likes of which David is to become.

That seems to me not only a wrong reading of Scripture but a bad reading of Scripture. What is worse is that UPS situates itself in the place of God. That is blasphemy. That is idolatry. In their commercial, it is UPS, not God, that gives power to the small through its logistics. And, as with any idolatry, it is demonic. Its explicit, albeit unwitting, goal is to turn the saints (i.e. the Davids) into devils (i.e. the Goliaths). While this “evil” may merely lie at the level of advertisement and rhetoric, it is to our own detriment when we underestimate the power of stories to shape our culture and society.

But I wonder how many Christians watched this commercial without recognizing UPS’s violent and violating reading of the church’s sacred text. In a time in which those who claim to be part of the church are burning the sacred texts of other religions, I wonder if it’s not more appropriate to sanctify our own. Scripture may not be the church’s private possession, but the church does claim to be of the Book and of the Word. While I don’t think that all of the readings of Scripture from within the context of the church are necessarily correct, I do think that it is only from within the context of the church that readings can be judged correct or incorrect. In the case of the UPS advertisement, it is the church’s place to humbly stand up and denounce their misuse of our sacred book.

While we may not have the resources of UPS or UPS’s capacity for mass communication, we, in our smallness, weakness and faithfulness, can say with David:

You come with sword and spear and million dollar ad campaigns; but I come in the name of the Lord of hosts, the God of the armies of Israel, whom you have defied. You and your manipulative readings will fall, so that all the earth may know that there is a God in Israel, and that all this assembly may know that the Lord does not save by sword and spear; for the battle is the Lord’s (1 Samuel 17:45-47).

 

UPS’s Violent Reading of Scripture

Did you catch this?

%d bloggers like this: