Noi am auzit povestea atât de mult încât ne am obişnuit cu ea. Povestea naşterii lui Isus ni se pare o legendă comodă şi un mit plastic. Ca să ne opunem transplantării ieslei din hambarul de vaci la sceneta visionată în secolul 21, hai să încercăm să ascultăm povestea ca şi cum ar fi pentru prima oară.
Hai să încercăm să ne imaginăm situaţia. Israelul este în exil. Poporul este înstrăinat în ceea ce era odatăŢaraFăgăduinţei. Vântul care bate pe străzi prafuite şopteşte ecouri ale cuvintelor psalmistului: “Cum să cântăm noi cântările Domnului pe un pământ străin?” (Psalm 137:5).
Semnele de exil erau pretutindeni. Evrei plăteau taxele Împăratului, Irod, şi el legitimează domnia lui prin construirea unui pseudo-templu, lipsit de slavă “şekina.” Există Casa lui Dumnezeu, dar lipseşte prezenţa Lui. Mobila este montată, dar nu e nimeni acasă. Clădirea este deschisă pentru afacere, dar Proprietarul nu pretinde patrimonie. Preoţii îndeplinesc slujirea, dar acţiunile lor zgomotoase sunt amuţite de tăcerea asurzitoare a lui Dumnezeu. Aceasta este poporul cu care Dumnezeu a făcut legamant, dar în mod curios, El este absent din mijlocul lor.
Cel mai mare semn al exilului era soldaţii romani care îşi făceau rondul şi crucile romane care batjocoreau orice speranţă pentru o schimbare de putere. Cum putea poporul ales să fie domnit şi asuprit de un neam? Cum putea naţiunea alesă să-şi reţină identitatea şi speranţa când triumful păgânilor înseamnă înfrângerea lui Dumnezeu luiIsrael?
Auzim de o tânără fată şi un domn evreu care erau constrânşi să traversezeţara. Din cauza unei sarcinei premaritale, acest cuplu tânăr se afla în riscul de a fi excomunicat de comunităţile lor sociale şi familiale. Abia împlinind vârstă de cetăţenie, ei sunt chemaţi pentru recensământ. Care era scopul recensământului? Care era scopul acestei călătorii periculoase în timpul perioadei delicate a femeii însărcinate? Taxarea. Evreii erau numeraţi pentru a fi exploataţi. Erau socotiţi pentru tribut.Israeleste în exil în propria-iţara.
Dar o agonie mai mare decât pseudostăpânirea despoţilor evrei şi un chin mai mare decât prigonirea de către un popor străin este faptul că Dumnezeu nu vorbeşte. Totul ar fi suportabil numai dacă era un scop. Totul are fi fost posibil de îndurat dacă Dumnezeu ar fi fost aproape. Dar nu era. Domnea un climat de violenţă, frică, confuzie şi deznădejde.
Starea luiIsraeleste oglindită în vieţile celor doi evrei tineri, Iosif şi Maria. Ei sunt săraci, obosiţi şi mizerabili. Le este foame şi frig. Nu era destul de degradant şi dezumanizator ca vasalii cuceriţi sa fie forţaţi să-şi părăsească casa, le era refuzat până şi dreptul de a închiria. Spaţiul gol în Templu este transmutat la “nu este loc” în Betleem, nici loc pentru o femeie aflată în pragul naşterii. Nu era nici un refugiu, nici un adăpost pentru odihnă, nici un ajutor. Trebuie să se fi simţit abandonaţi cu Copilul miraculos în pântece. Trebuie să se fi simţit singuri şi înspăimântaţi, intr-o totala nesiguranţă. Într-un hambar zoios şi în preajma animalelor rău mirositoare, vântul rece şopteşte: unde eşti Doamne? Din cadrul tăcerii care amplifică mediul murdar care îi înconjoară, Dumnezeu Îşi rosteşte Cuvântul.
“Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit “şekina” slava Lui, o slava întocmai ca slava singurului născut din Tatăl” (Ioan1:14)
Nu la Templu ci la grânar se manifestă slava lui Dumnezeu. Nu de la amvonurile preoteşti, ci de la ieslea de aşchie, Cuvântul lui Dumnezeu ni se adresează nouă. “La început era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu” (1:1). Dar Cuvântul nu este în timpul trecut; El vorbeşte în timpul prezent, omniprezent.
Nu este un cuvânt ca un simbol, ca şi literele care simbolizează sunete. Acesta este Cuvântul ca limba: Dumnezeu comunică şi invită umanitatea să stea de vorbă cu El. Nu este un monolog: Dumnezeu vorbeşte şi noi ascultăm, sau invers, noi vorbim şi Dumnezeu ascultă; acesta este un dialog: Dumnezeu vrea să interacţionăm cu El, vorbind limba Lui.
Cuvântul este limba lui Dumnezeu. “Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (1:18). Sau ca în alte traduceri, “Acela L-a explicat.” Fiul Îl explică pe Tata. Isus este exegeza Tatălui. Limba această sună străin, dar familiar. Este străină încât n-o înţelegem. Nu suntem siguri dacă am mai auzit-o. Dar este familiară întrucât răsună cu adevărat în adâncimea fiinţelor noastre, ca şi cum ne vorbea de la începerea existenţei noastre. “Toate lucrurile au fost făcute prin Cuvântul; şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El” (1:3).
Noi venim neîndemânatic şi nearticulat la conversaţie, dar suntem călăuziţi de “învăţătorul interior” (precum Sfântul Augustin s-a referit la sălăşluirea Cuvântulului în noi). Cuvântul este sădit în inimile noastre (Iacov1:21).
Hai să nu ne pierdem în abstracţia cuvintelor; trebuie să ţinem minte că rosteşte Cuvântul în mijlocul temerilor, durerii, dezamăgirii şi insecurităţii. Cuvântul vorbeşte prin liniştea somnului şi plânsul Pruncului. Învelit în sărăcie şi fragilitate, Dumnezeu se descoperă.
Hai să rezistăm tendinţei noastre de a refuza Cuvântul pentru că nu este adult sau autoritar. Hai să respingem afirmatia conform căreia Pruncul reprezintă doar umanitatea lui Isus, dezbrăcat de dumnezeirea Lui. Hai să ne opunem afirmaţiei că Bebeluşul este doar condescendenţa de Sine, ca şi cum Dumnezeu trebuia doar să coboare şi să împlinească o listă de sarcini că să ne salveze. Nu, acesta este Cuvântul “măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuş n-a crezut ca un lucru de exploatat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe sine însuşi…” (Filipeni 2:6, 7). Cuvântul este Dumnezeu – Cuvântul rostit printr-un Bebeluş delicat şi dependent.
“Este tradiţional să se privească la smerirea de sine ca modul lui Dumnezeu de a ascunde, de a suspenda, de a adauga sau de a renunţa la divinitatea Lui ca să devină om. Dar dacă Dumnezeu prin Isus de fapt, descopera divinitatea Lui? Oare Pruncul din Betleem nu Îl descopera pe Dumnezeu mai degrabă decât de a-L face obscur? Nu este natura lui Dumnezeu văzută în neputinţa (după estimarea umană) a Pruncului?”
Divinitatea lui Dumnezeu nu este ascunsă într-un copil; mai degrabă, copilul este revelaţia lui Dumnezeu. Aceasta este puterea Pruncului. Isaia a proorocit cu precizia uimitoare: “Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat” (9:6). Fiul nu este născut ci dat; Copilul se naşte. Într-un anunţ mesianic, Isaia descrie venirea Copilul Hristos.
Atunci lupul va locui împreună cu mielul, şi pardosul se va culca împreună cu iedul; viţelul, puiul de leu, şi vitele îngrăşate, vor fi împreună, şi le va mîna un copilaş… pruncul de ţîţă se va juca la gura bortei năpîrcii, şi copilul înţărcat va băga mîna în vizunia basilicului. Nu se va face nici un rău şi nici o pagubă pe tot muntele Meu cel sfînt; căci pămîntul va fi plin de cunoştinţa Domnului, ca fundul mării de apele cari-l acopăr. (Isaia 11:6, 8-9)
Copilul este metafora speranţei: speranţa pentru începuturile noi, pentru înnoire şi pentru acceptarea Domniei lui Dumnezeu.
Aici este unde Copilul Hristos atinge pe copilul străzii. De când Dumnezeu s-a întrupat ca un copil, fiecare copil a devenit o metaforă a speranţei. Isus a spus, “Oricine primeşte pe unul din aceşti copilaşi în Numele Meu, Mă primeşte pe Mine…” (Marcu 9:37). Oricine îl primeşte pe un copil, Îl primeşte pe Dumnezeu. În copii, Dumnezeu aşteaptă să-L primim pe Dumnezeu. În copiii fără speranţă, Dumnezeu aşteaptă compasiunea noastră. Aceasta este şi impresia spontană pe care o trezeşte în noi Copilul din iesle. Printr-un Copil aflat într-un hambar, Cuvântul ne vorbeşte, ne cheamă şi ne invită.
Cuvântul care se face trup devine Vestea Bună. În ţinutul acela erau nişte păstori, care stăteau afară în câmp, şi făceau de strajă noaptea împrejurul turmei lor. Şi iată că un înger al Domnului s-a înfăţişat înaintea lor, şi slava (şekina) Domnului a strălucit împrejurul lor. Ei s-au înfricoşat foarte tare. Dar îngerul le-a zis: Nu vă temeţi: căci vă aduc o veste bună, care va fi o mare bucurie pentru tot norodul: astăzi în cetatea lui David, vi s-a născut un Mîntuitor, care este Hristos, Domnul. Iată semnul, după care-L veţi cunoaşte: veţi găsi un prunc înfăşat în scutece şi culcat într-o iesle” (Luca 2:8-12). Cuvântul este anunţat. Audienţa este constituită din nişte ciobani – nu nobili, nu învăţaţi, nu religioşi, ci păstori – cei aflati în solidaritate cu paturi soioase şi cu animale care miros urât. Vestea Bună s-a născut; mare bucurie este Copilul Hristos. Cuvântul este auzit şi ciobanii întră în dialog cu Dumnezeu: “păstorii s-au întors, slăvind şi lăudînd pe Dumnezeu, pentru toate cele ce auziseră şi văzuseră… (2:20). Semnul este un Prunc, înfăşat în scutece şi culcat într-o iesle. Asta ar trebui să ne conşterneze, să ne lase fără cuvinte. Semnul nu este îngerul, nu este anunţul glorios, ci un Prunc în sărăcia Lui.
Hai să ne întoarcem la vieţiile noastre în secolul 21. Haideti să ne regăsim în Poveste. În înstrăinarea noastră de lume, de familiile noastre, de tot ce înseamnă siguranţă; în exil, Diaspora şi pustiu; în oprimare, depresie, confuzie şi violenţă; în singurătate, respingere, frică şi dezamăgire, în deznădejdie, neputinţă şi exploatare; în colţul nostru murdar şi rece al lumii; în părăsirea de Dumnezeu, noi găsim condiţiile precise şi necesare pentru venirea Domnului. Tăcerea devine Cuvântul; “nu era loc” devine prezenţa; ceea ce era insuportabil devine o mare bucurie.
Şi Maria a zis: Sufletul meu măreşte pe Domnul, şi mi se bucură duhul în Dumnezeu, Mîntuitorul meu, pentrucă a privit spre starea smerită a roabei Sale. Căci iată că deacum încolo, toate neamurile îmi vor zice fericită, pentrucă Cel Atot Puternic a făcut lucruri mari pentru mine. Numele Lui este sfînt, şi îndurarea Lui se întinde din neam în neam peste cei ce se tem de El. El a arătat putere cu braţul Lui; a risipit gîndurile, pe cari le aveau cei mîndri îninimalor. A răsturnat pe cei puternici de pe scaunele lor de domnie, şi a înălţat pe cei smeriţi. Pe cei flămînzi i-a săturat de bunătăţi, şi pe cei bogaţi i-a scos afară cu mînile goale. A venit în ajutorul robului săuIsrael, căci Şi-a adus aminte de îndurarea Sa, cum făgăduise părinţilor noştri, – faţă de Avraam şi sămînţa lui în veac. (Luca 1:46-55)
În Copil, în Cuvânt, Dumnezeu ne invită la comunicare intimă, la împărtăşirea secretelor şi la rugăciune neîncetată. Cuvântul vorbeşte.
fragments and reflections 
Discussion
No comments yet.